Talpi - Episodul 2

Elogiu armatei
In vagon se auzeau rasete si chicoteli. Bikinski tresari: nu cumva lumea intorsese capul in directia lui? Nu, de data asta nimeni nu radea de el. Toate privirile erau atintite spre scaunul pe care dormita ofiterul. Capul i se balabanea cand in dreapta, cand in stanga, cand in spate, cand in fata, in ritmul rotilor tramvaiului, ca si cum ar fi fost de pasla. Mare, gras, o matahala de om, cu palmele ca niste vasle, ofiterul (sa fi fost maior, sa fi fost colonel, cum Bikinski facuse scutit de armata, nu deosebea gradele, trei stele, indiferent de marime pe epoleti ii impuneau respect) rasufla horcaind greoi, pufnea pe nari, scotand bule de saliva printre buzele revarsate pe barbie. Bratul drept i se balabanea ca o cumpana pe langa scaun. Se ridica si cobora batand aerul in gol. Privindu-l, te apuca ameteala. Colonelul avea nu numai uniforma descheiata la toti nasturii, ci si prohabul, din care atarna, incretita ca o creasta de curcan, podoaba barbateasca, pe jumatate bleaga, pe jumatate in extaz. Pe Bikinski il lua cu transpiratie.
Surprins de vreun fotoreporter in astfel de pozitii colonelul ar fi putut avea probleme. Iar in zilele noastre paparazii misuna peste tot. Bikinski nu avea chef sa fie chemat ca martor la un proces in care e implicata o institutie cum e armata. Si asa avea actele in neregula. Il puteau intreba si de autorizatie. Or, pictorul desfacea ziarele pe cont propriu. Erau, in fond, ziare vechi. Si nici pentru icoanele pictate si plasate la Mitropolie sau la Manastirea Golia nu platea nici un fel de impozite la stat. In fata  instantei, ca orice muritor onest, Bikinski se simtea culpabil. Culpabil ca respira aerul si batea in lung si in lat strazile acestui oras. Pantofii maronii si bine lustruiti ai colonelului strangeau ca intr-un cleste o geanta diplomat, care se balaganea si ea, inclinandu-se, cand intr-o parte, cand in alta, fiind gata-gata, la primul hop mai consistent, sa lunece de sub picioare. La jumatatea statiei, impulsionat si de miscarile haotice ale vagonului, colonelul incepu sa urineze. Urina indelung, cu satisfactie parca, fara sa-si deschida ochii si fara sa se opreasca din horcait. Capul continua sa se balabaneasca cazand ba pe un umar, ba pe celalalt, ba pe piept, ba pe spate, iar fata, pe masura ce organismul i se elibera de tensiunea lichidului acumulat de atata vreme in interior, i se decrispa usor, capatand o expresie copilareasca, aproape fericita. “Va sa zica asa,”  bolborosi prin somn colonelul, strangand geanta  intre gambe si continuand sa urineze. La inceput, suvoiul galbui si inspumat o lua in fata, spre cabina vatmanului, ajungand pana la usa din fata. Cand tramvaiul ajunse in dreptul statuii lui Miron Costin, suvoiul incepu sa curga inapoi spre capatul vagonului, siroind pe langa scaune si antrenand in miscarea lui toate biletele si toate chistoacele ce ii ieseau in cale. In sfarsit, vagonul opri inclinandu-se usor spre dreapta la Teatrul National si balta adunata la intrare se scurse, despartindu-se in trei brate pe trepte, si de acolo siroi pana la marginea trotuarului.
Bikinski clipi zambind din ochi si-si sprijini coatele de bara. Acum era ferm convins ca nici un controlor n-o sa se apuce s-o faca pe desteptul: inainte de-al controla pe Bikinski de bilet, ar trebui sa legitimeze colonelul. Ofiterul continua sa bolboroseasca  prin somn in legea lui, strangandu-si intre genunchi geanta patata pe alocuri de praf si de urina. Ducea din cand in cand mana stanga la cozoroc, ca sa se convinga ca sapca e la locul ei, apoi isi lasa din nou mana in voia soartei. Instinctele nu-l parasisera cu totul. Disciplina insusita ani de-a randul in cazarma, functiona si in stare de prostratie. Ofiterul stia ca de sapca si de arma nu trebui sa te desparti nici mort.
Urmara comentariile:
– Zii armata si trage apa, spuse un barbat, slab, desirat, cu spatele intors la pictor. Pe vremuri nu era asa… Armata era armata.
– Apa a fost trasa, spuse altul. A tras-o Pactul, spuse altul.
– In desert, adauga primul.
– Romania, tara tuturor posibilitatilor….
– Parca n-am trai in Europa, ci pe un alt continent.
– O sa vedem pe dracu cand vor intra nemtii peste noi.
– Nu traim in Honolulu.
– A„a€šstia se trezesc in Hong Kong…
– America Europei.
– Nu e de mirare ca alde Treptow isi fac aici de cap.
– Si ne-am mai pricopsit si c-un razboi.
– Razboi inseamna bussiness. Mastile Romcarbon se vand ca painea calda. Comenzi de peste cinci miliarde zilnic.
– In curand vom purta masti de gaze in loc de fata.
– O masca se achizitioneaza la pretul promotional de 1,5 milioane lei. Cat o pensie…
– Armata Irakiana poarta masti de gaze romanesti.
-Facand un astfel de bussiness, ofiterii se imbata cleste.
– Business-ul lui Bush.
– Bush n-a uitat curcubeul de la Bucuresti.
– Drept dovada ploua si noaptea prin tramvaie.
– Curcubeele de noapte poseda epoleti.
– Lt.-col. in rezerva Buza de Iepure i-a oferit presedintelui  insemnul de  la uniforma sa de companie.
– Pe asta cum l-o fi chemand?
– Colonelul Dunare.
– Americanii o sa ne lase balta.
– Balta a ramas la National. Musteste de chistoace.
– Ce treaba avem noi cu Irakul?
– Lasati-l pe Saddam in pace.
– Saddam e-n spate. Mustaceste cu mana pe chipiu.
– Domnisoarele n-ar trebui sa intoarca  capu’…
– De ce, ma rog? Sa vada si ele ce forte ascunse poseda garnizoana.
– Parca n-au mai vazut. Sa fii matale sanatos: au vazut si razvazut.
– Tineretul in zilele noastre stie totul din fasa.
– Asa ceva, te asigur, ca nu au vazut.
– Eu in locul dumneavoastra n-as fi atat de sigur. Au vazut multe si marunte.
– Aici nu-i vorba doar de maruntis, ci de treaba serioasa. Moneda forte. Valuta tare.
– Nu mai spuneti. S-ar putea sa va inselati.
– Priviti, fluviul Mississippi se scurge in Missouri.
– Si Missouri in Eufrat.
– Dati drumul la ecluze! Sa curga epoletii.
– Ia uite, domnule, fluviul mai are si un afluent.
– Tigrul izvoraste din Bahlui.
Bikinski isi infunda degetele aratatoare in gaurile din urechi. Trompa lui Eustache nu trebuia sa inregistreze astfel de bazaconii. In situatia de fata, in care tara era in razboi, fie el si neutru, participand la astfel de discutii, te puteai trezi pe dupa gratii. Armata nu trebuia luata in deradere. Bikinski se simtea vinovat. Conversatia continua pe aceeasi nota.
– Armata si-a pierdut controlul.
– Sa se fi intamplat asta pe vremea maresalului…
– Auzi, sa-i topeasca statuile in piata!
– Astazi unii nu au nici un Dumnezeu…
– Lumea s-a degradat.
– Halal opinie.
– Hai sa-i rupem epoletii.
Cativa inganara: “Ar merita sa-i facem o surpriza.” Dar calatorii ramasera la locurile lor, aruncand priviri nu tocmai curajoase spre scaunul cu ofiterul adormit. Cei doi barbati continuau sa discute pe acelasi ton, starnind rumoare-n jur. Bikinski continua sa-si tina degetele in urechi. Nu vroia sa aiba de-a face nici cu armata, nici cu politia. Cum umbla aiurea pe strazi, oricand ar putea fi strivit ca un chistoc. Ca sa nu-l ia cumva gura pe dinainte, isi duse palmele la buze si le apasa cu putere. Buzele se impotrivira. Vroiau neaparat sa se bage in discutie. Destul statusera pe margine si chibitasera. Acum ar fi fost timpul sa ia cuvantul. Cu cele doua degetele mari varate in urechi si cu restul inclestate pe nas si gura, pictorul se straduia din rasputeri sa stavileasca interjectiile, cuvintele si frazele ce se inaltau din maruntaiele sale cautand un orificiu prin care sa razbeasca afara. Orificiile de sus erau insa astupate. Iar cele de jos erau si ele in siguranta: cuvintele erau usoare ca niste bule de aer. Nu aveau, nici sens, nici consistenta. Se nasteau in stomac si navaleau pe trahee. Isi dadeau obstescul sfarsit in cavitatea bucala, strivite de limba si de dintii ingalbeniti de tutun, cariati, obisnuiti sa mestece mai mult bule de fum, decat mancare, pe care doctorul Noiman, se apucase intr-un timp sa-i aranjeze. Lucrarea insa nu reusi s-o duca la bun sfarsit, astfel ca gingiile, ca de altfel si o mare parte din cavitatea bucala a pictorului Bikinski arata ca Bagdadul dupa primul raid american. Din molari mai ramasesera cateva cioturi, iar in maselele de mine de pe mandibula fusesera scobite niste grote atat de mari, incat s-ar fi putut ascunde acolo un intreg detasament de teroristi. Cei trei dinti din fata atarnau de o ata, iar din restul se alesese praful si pulberea. Maselele avusesera parte de o soarta ceva mai fericita. Intrand in “mars”, doctorul Noiman nu mai avusese timp sa se ocupe si de ele. Dar ii promisese lui Bikinski, la un pahar de vin baut la Corso, ca va reveni. Acum, cuvintele strivite de cerul gurii se ascundeau in transeele sapate de sfredelul lui Noiman, cautand un moment prielnic pentru a o zbunghi afara. Ascunse in carii si gingii, cuvintele se combinau intre ele halandala, dand nastere la propozitii si fraze din cele mai bizare. Una gandea Bikinski si cu totul alta iesea pe gura lui. Fumul inhalat la Corso cu o seara inainte rabufnea acum din plamanii lui firavi, se rasucea prin trahee ca printr-un cos de fabrica, si rabufnea printre grote si transee. In contact cu fumul, cuvintele se stafideau, dar la primul contact cu aerul inhalat pe gura sau pe nari, reveneau la dimensiunea lor initiala. Si atunci nimeni nu le mai putea sta impotriva. Cuvintele tasneau afara, in sovoaie mai mari si mai mici, improscand interlocutorii.
Cineva spuse:
– Astamparati-va, oameni buni! De ce va bateti joc de el? A baut un pahar in plus omu’, n-a impuscat pe nimeni. Se poate intampla oricui. De ce nu-l ajuta nimeni? Ce fel de barbati sunteti?!
– Da’ chiar asa, facu altul. Domnisoarelor, se adresa el celor trei studente care chicoteau la mijlocul tramvaiului, nu va sfiiti… Puneti mana pe mort. Ajutati recrutul sa intre in cazarma.
– E ca la armasar, zise unul.
– Ca o teava de tun.
– Cu tot cu ghiulele, adauga Bikinski. Zadarnic isi tinuse palmele inclesate pe gura-i pacatoasa. A fost suficient o clipa de neatentie, si iata rezultatul: cuvintele isi faceau de cap.