Talpi - Episodul 5

Talpile si asfaltul
WC-ul fusese privatizat de fratii Constandache din Targu Cucu si o scurta vizita te costa cat o paine, 5000 de lei. Protectia de care se bucura Bikinski din partea doamnei Vanda, taxatoarea, il facea sa uite de ghinionul de care avea parte la suprafata. Dumnezeu avea grija sa-l recompenseze intr-un fel, daca nu sus, atunci macar jos, asta cu atat mai mult cu cat WC-ul, isi mai pastrase ceva din aura vremurilor sale de glorie de dinaintea Revolutiei. Fusese, din cate se auzea, locul tainic de intalnire al balerinilor, actorilor si chiar al muzicienilor, in general, al barbatilor cu staif, dar care practicau, pe ascuns, moravuri, ca sa zicem asa, destul de curioase, astfel ca intotdeauna in preajma lui puteai respira anumite miresme si parfumuri dintre cele mai elevate. Vremurile, in ciuda libertatii si emanciparii, decazusera si acum, la zece ani de la Revolutie, in locul parfumurilor frantuzesti te intampina un miros fetid, de cadavru in descompunere, iar protipendada Euterpei isi alesese alte locuri de intalnire, mai putin pestilentiale. In ciuda dorintei sale si a curiozitatii de a intalni in pasaj macar un balerin ratacit sau un actor scos din uz, Bikinski, in toate perigrinarile sale, dadea doar peste cersetori, borfasi si bisnitari, care pareau sa n-aiba de-a face nici cu rafinamentul, nici cu alte preocupari colaterale artei, fiind preocupati doar de mica ciupeala sau de aranjamente dubioase. Zadarnic statea cu ziarul rasucit sul la spate o dupa amiaza intreaga, indurand cu greu miasmele ce se degajau printre crapaturile usilor metalice, fiind gata-gata sa vomite sau sa lesine, ca nimeni nu-l baga in seama. Bisnitarii se uitau  cu coada ochiului la el, dar vazandu-l atat de slab si neajutorat, il lasau in pace. Daca ar fi fost unul mai grasut, exista riscul sa fie transformat in marfa. Clienti, e drept de mana a saptea, se gaseau la tot pasul. Parasind pasajul, Bikinski  se oprea fie la Galeriile de Arta, fie isi facea intrarea, purtand tot mirosul greu al haznalei amestecat cu cel de bodega imbibat adanc in haine, la Libraria “Junimea”, printre rechizite si carti. Libraritele, chiar si chioscaritele, cam strambau din nas,  mai ales ca pictorul Bikinski nu prea obisnuia sa cumpere, nici carti si nici ziare, dar el se facea ca nu le observa supararea. Iesind de la librarie, Bikinski refacea traseul, dar nici o pasare nu-l binecuvanta cu prinosul sau, ca  sa aiba noroc. Asa ca renunta sa intre la Loto-Prono si sa completeze, cum facea de la  o bucata de vreme inginerul Sataniuc, un bilet, cu toate ca ispita era foarte mare. Se anuntau castiguri de miliarde de lei.  De fiecare data cand isi calcase peste inima si completase fie un buletin, fie mai multe, rezultatul era unul si acelasi: mai mult de un numar nu-i iesea castigator.
    – Nimic? il tachina inginerul Sataniuc, dand nas in nas cu pictorul care tocmai iesea din pasaj.
    – Nimic, ingana Bikinski, rusinat de ghinionul sau.
    – Pai, daca nu ati mizat pe 33, ci iar pe 66… Doar v-am spus… Inginerul nu-i spusese nimic. De fapt, nu-l vazuse mai bine de o saptamana… De fiecare data insa cand il intalnea, inginerul iI tachina pe Bikinski sfatuindu-l sa mizeze pe 66. Iar pictorul se incapatana sa completeze biletul punand in fiecare patratica cifra 33. Tot in semn de dispret, inginerul i se adresa lui Bikinski la plural.
    – Maine, zicea Bikinski, o sa ma sfatuiti sa adaug la 66 inca un 6. Nu, Multumesc. Numarul Diavolului pastrati-l pentru dumneavoastra. Vi se potriveste de minune. Va doresc sa castigati. Asa bicisnic cum era, Bikinski nu se lasa calcat de oricine pe bombeu. Il altoiai, te altoia. Nu se uita nici cine esti, nici cati franci ai in buzunar. Daca te trageai de sireturi cu el, riscai sa fii tras de mustati.
    – Ghinionul il purtau pasarile, ele si numai ele ii aduceau ghinion. Intr-un fel, era si de inteles de ce in sinea sa pictorul il invidia pe Cuza, care, stand nemiscat 24 din 24 de ore in plin centrul Iasului, statistic avea sanse de mii de ori mai mari pentru a primi binecuvantarea miilor de pasari care se roteau intamplator sau nu deasupra sa. Daca domnitorul s-ar fi putut deplasa pana la Loto-Prono, sigur ar fi luat lozul cel mare. Aceasta o stia chiar si inginerul Sataniuc, care le avea cu calculele. Acum, pe Cuza nu-l mai interesa loteria, dupa cum nu-l interesa nici politica si nici ce se petrece in jurul lui. Sprijinindu-si piciorul drept in sabie, de la inaltimea sa de fost domnitor, el privea cu detasare si nobila indiferenta chiar si la agitatia pe care o faceau  fostii revolutionari, care din cand in cand se adunau aici pentru a protesta impotriva guvernului. Vremea protestelor apusese insa demult, acum, oricat de mult s-ar fi agitat in piata, si oricat de virulent ar fi protestat impotriva presedintelui, a guvernului, a primarului sau a prefectului, nimeni nu-i mai baga in seama pe protestanti, astfel ca mitingurile se stingeau de la sine. Autoritatile, ca si oamenii de altfel, priveau si ele cu detasarea cu care privea si Cuza la aceste mici spectacole de strada, de parca nici in clin nici in maneca n-ar fi avut cu ele, ca si cand ar fi vietuit intr-un alt timp si alt spatiu. De fapt, lucrurile nu se schimbasera prea mult. Cei care stapanisera inainte orasul, il stapaneau si astazi, sub o alta infatisare. Vechile naravuri rabufneau insa la suprafata, de sub asfalt, ca niste musuroaie. Aparent, lumea parea asezata pe temelii destul de solide. Oamenii paseau linistiti pe strazi, preocupati fiind de un singur gand: ziua de maine. Dar era suficient sa rascolesti un pic sub asfalt, pentru a vedea ca totul era doar aparenta. Gandurile care nu reuseau sa  iasa din cap din cauza indolentei si a fricii se scurgeau in pamant, supurand la fiecare pas. Nu era de mirare ca in fiecare zi in paginile ziarelor gaseai stiri dintre cele mai ingrozitoare… Si daca pe strada  musuroaiele puteau fi ascunse de ochii multimii, in schimb in paginile ziarelor puroiul rabufnea la suprafata ca un gheizer, astfel ca ororile si viciile ce-si aveau izvorul in realitatea imediata, imbracand o noua forma, se scurgeau inapoi in aceeasi realitate, cu forta mult sporita. Fiecare litera era un adevarat viespar. Era suficient sa rascolesti cu batul, pentru ca toata nebunia acumulata in ani lungi de privatiuni sa inceapa sa roiasca in fata. Bikinski stia ce inseamna sa lucrezi cu literele si cu plumbul. Plumbul e pervers. Iar literele, in esenta lor subversive. Aparent, legate intre ele literele capata inteles. E suficient insa sa cauti sa patrunzi mai adanc semnificatia unui cuvant, ca sa vezi ca el iti luneca printre degete si sa nu mai intelegi nimic. Bikinski nu avusese niciodata incredere deplina nici in cuvantul scris, nici in cel vorbit. Liniile, ca si sunetele de altfel, creau o realitate iluzorie si uneori chiar periculoasa, care il atragea insa ca un hau.  Oprindu-se in fata chioscurilor de ziare si alunecand cu privirea peste titluri, el simtea cum se scufunda incetul cu incetul intr-un abis vascos si rau mirositor. Insa mania de a citi presa pusese stapanire pe el. Cu toate ca nu avea incredere in ce scriu ziarele, nici nu se putea dispensa de ele. Era legat de stiri ca un fetus de placenta mamei lui. Cordonul ombilical il facea sa simta abisul deschis de fiecare litera. Stirile nu era suficient sa le auda la radio, ci simtea nevoia sa le perceapa si sub forma grafica. Astfel ca mergea in fiecare dimineata  pana la primul chiosc si chiar daca  nu avea bani  ca sa-si cumpere tainul de zat zilnic, macar putea silabisi titlurile mari cu care se deschideau primele pagini expuse in  vitrinele chioscurilor. In plus, se convingea ca ziarele sunt la locul lor si nu dispar, ci, dimpotriva, se inmultesc in fiecare zi… Dupa ce parcurgea in fuga titlurile, cerea de la chioscarita un vraf de ziare vechi si varandu-le in tasca verde, cumparata de la second hand, alaturi de icoane, o pornea pe strazi.

Capitolul 3
Asfaltul il schimba pe om. Cel care a strabatut cu talpile sale 100 km de asfalt devine un alt om. Un om care umbla pe asfalt nu seamana cu unul ale carui talpi calca direct pe pamant. E suficient sa pui o singura data piciorul pe trotuar pentru a te indeparta de cel care erai inainte de a face acest pas. Odata pornit pe asfalt drum de intoarcere nu mai exista. Bikinski studiase pe propria-i piele acest lucru: de aceea umbla pe strazi toata ziua. Umbland prin oras incoace si-ncolo, inima ii crestea in piept si se acoperea si ea de asfalt, semanand din ce in ce mai mult cu drumurile pe care talpile sale le calcasera cu putin timp in urma.  Hoinarind pe strazi, el simtea cum trupul sau firav devine din ce in ce mai vanjos, luand mai intai dimensiunile unui deal, apoi cel ale unui munte in miscare. Pe masura ce lua strazile in piept, oamenii care treceau pe langa el se micsorau, deveneau ca niste furnici, alergand din Targu Cucu in Piata Unirii si de aici in Copou. Cei din Tatarasi o porneau si ei spre Alexandru si de aici, peste pasarela, spre Gara mare. Odata cu oamenii se miscorau si masinile ce huruiau pe strazi, si tramvaiele si blocurile ce margineau strazile. Pe la orele pranzului, dealul ce strangea la pieptul sau Manastirea Galata se transforma in munte. Manastirea devenea cat o cutie de chibrituri. Bikinski insa o purta pretutindeni cu el. In jurul lui se incolaceau soselele. Pe sosele circulau masini. Un du-te-vino continuu. Soferii isi scoteau capetele prin portiera, scuipau pe asfalt.
   – Iata un bolovan umbland pe mijlocul soselei, ziceau, scupand printre dinti.
   – Piatra kilometrica, riposta Bikinski, care in ciuda infatisarii sale jalnice, nu era lipsit totusi de umor. Luati “Adevarul”, numai cu 3000…
   – De cand? intrebau cu un aer prevazator soferii cu mana pe claxon.
   – De acum un an? zicea Bikinski sugubat, alegandu-se de obicei cu o palma peste scafarlie si cu niscaiva injuraturi.
    – Dar ce-ati fi vrut, sa va vand “Adevarul” de azi cu 3000, ca si cel de ieri? raspundea imperturbabil pictorul ferindu-se de lovituri si de resturile de mancare cu care il blagosloveau soferii, din goana, pe sosea.
    – Ai ceva noutati despre moartea domnului Tinu? intrebau automobilistii la stop.
    – Despre moarte n-am, se burzuluia Bikinski. Deocamdata nu s-au inventat ziare care sa relateze despre viata de apoi.
    – N-ai ce manca, dar o faci pe smecheru’ de bulevard, nu-i asa? rosteau oamenii de la volan, scuipand seminte printre dinti. Mai bine ti-ai lua alti nadragi, curg zdrentele de pe tine…