Talpi - Episodul 8

Asfalt si abstinenta

Bucuria ii fu insa de scurta durata, caci odata cu zgomotul placut pe care-l facura incheturile, Bikinski simti o arsura cumplita care-l fulgera din calcaie si urca pe sira spinarii pana-n crestet. Arsura il aduse cu picioarele pe pamant. Talpile il dureau ingrozitor. Bikinski isi pipai cu grija picioarele. Crapaturile din talpa erau atat de adanci, incat iti puteai baga degetele in ele. Luand o oglinjoara de pe noptiera, el le studie cu atentie. Calcaiele erau negre. Ranile supurau. Un lichid rosietic, urat mirositor se prelingea din fiecare crapatura, intinzandu-se ca un paienjenis pe talpi si alcatuind un desen ciudat. Oare nu cumva Diavolul isi bagase coada in calcaiele sale si il infierase cu insemnele iadului pentru a-l duce de tot la pierzanie? ~n fond, cine-l impingea sa bata strazile de dimineata pana seara? Diavolul sau bunul Dumnezeu? De ce nu putea sta macar o clipa-n loc? Bikinski isi privi in oglinjoara crapaturile. Pe fiecare talpa era incrustat cu litere rosii si negre acelasi cuvant: asfalt. ~nchizand ochii, el vazu in fata sa intinzandu-se o sosea larga, pe care treceau camioane si tiruri. Soferii scoteau capul prin portiera si-l injurau pentru ca mergea chiar pe mijlocul soselei. Pneurile il improscau cu noroi. ~njuraturile, ca de altfel si curentul starnit de trecerea autovehicolelor, il izbeau drept in fata. Cu asfaltul nu era de glumit.

Bikinski lenevi in pat aproape pana la zece, dupa ce-si unse bine calcaiele cu ulei de in si-si infasura picioarele in obiele noi, confectionate dintr-un tricou vechi, cules din tomberon. Cand rascoli in gunoi dadu peste tricou, vru sa-l arunce inapoi, dar pipaind mai cu atentie materialul, il baga in sacosa. Tricoul avea imprimata pe spate imaginea lui Jimi Hendrix zdranganind la ghitara. Pasind pe strazi, Bikinski avea impresia ca nu calca pe caldaram sau pe asfalt, ci pe un covor de sunete. Cateodata sunetele deveneau prea stridente si-i fulgerau dureros calcaiele. De asemenea, inainte de-a iesi din casa, pictorul isi unse bine cizmele cu vaselina. Acum aveau pielea moale, era mai mare dragul sa calci pe asfalt cu ele. Ghitara electrica a lui Hendrix ii ura drum bun. Ziua incepuse prost, dar acum picioarele sale se aflau pe fagasul cel bun. In ritm de rock, pasii il purtara pe Bikinski spre prima cabina de telefon. Pictorul vari o fisa inauntru si nu-i venea sa creada urechilor: telefonul functiona. De obicei avea ghinion: din zece aparate, noua erau stare de defectiune cronica. Norocul sau era ca Mitropolia il aproviziona cu fise. Talpile il ajutau si ele. Daca schiopatau putin, castigul se dubla. Palma intinsa nu avea un astfel de efect. Bikinski forma numarul si astepta rabdator cu urechea lipita de receptor. La celalalt capat al firului, se auzi un sunet melodios si dupa trei apeluri receptorul fu ridicat si urechea lui Bikinski recunoscu vocea de bariton a doctorului Noimann. Pe doctorul Noimann pictorul il cunoscu la “Corso”. Doctorul aparea la “Corso” in lunile cu sot, cand intra in criza, si disparea in cele fara sot, cand avea mustrari de constiinta si se jura ca nu va mai calca pragul niciunei crasme. Dar pe masura ce discul lunii se facea mai plin, cu atat mustrarile de constiinta ale lui Noiman se atenuau si pasii sai incetul cu incetul, perindandu-se pe strazi laturalnice, se apropiau de Lapusneanu. Nu treceau bine nici patru saptamani de absenta si doctorul putea fi vazut stand la locul sau. Cateva zile bea doar Kinley si apa minerala. Venea aici pentru a se reculege si a conversa. Apoi doctorul trecea la cafea. Iar de la cafea la votca si coniac drumul se masura in ore. Uneori chiar in minute. Si marsul incepea din nou.

– Alo, facu Bikinski cu o voce moale… Cu domnul doctor Paul Noimann v-as ruga…

– Domnul doctor Noimann e la telefon. Cu cine am onoarea de a conversa?

– Cu Bikinski.

– Chiar cu Bikinski in persoana?

– Cu Bikinski in dubla persoana.

– Daca in dubla persoana, atunci Noiman e si mai onorat. Dar cum arata dubla persoana a lui Bikinski?

– Arata ca una obisnuita, numai ca are mai multe talpi.

– Si ce doresc talpile de la bunul nostru doctor Noimann?

– Vor sa-l salute si sa-i spuna “Neata buna, domnu’ doctor”… si “La multi bani”…

– Dar “neata” a trecut de mult, zise doctorul. Acum soarele se inalta deasupra Palatului Culturii, semn ca se apropie pranzul. Dar “La multi bani” pentru ce? Deocamdata mie-mi ajung cati am, daca nu vin la “Corso”, spuse doctorul.

– Desigur, spuse la fel de amabil Bikinski, ar mai fi o problema.

– Spuneti-mi, va rog, despre ce-i vorba? facu Noimann, cautand sa adopte un ton cat mai protocolar. Cu ce v-as putea fi de folos? ~n perioadele sale de abstinenta, pentru a nu complica lucrurile, doctorului nu-i placea sa se intinda la vorba nici cu pacientii, cu atat mai putin cu musterii de la “Corso”, pe care atunci cand ii vedea pe strada, ii ocolea sau le dadea de inteles ca-i extrem de grabit.

– Calcaiele, zise cu o voce blanda, usor prefacuta, Bikinski.

– Da, ce s-a intamplat cu ele? intreba dentistul Noimann.

– Au crapat, zise Bikinski, tinand receptorul in mana dreapta si cu stanga scarpinandu-se in cap.

– De sete? intreba Noimann.

– Poate si de sete, zise Bikinski, mirandu-se ca totusi doctorul incepe sa se intinda la vorba. De fapt, isi spuse Bikinski, azi suntem in 20… Nu mai e mult pana la sfarsitul lunii. Daca merge tot asa, gandi el, pe 25 doctorul va veni sa-si bea primul pahar de Kinley pe terasa. ~nauntru va intra abia peste trei zile.

– Ma rog, zise Noimann, atunci de ce nu le adapati la o cismea?

– Le adap, dar tot degeaba, murmura Bikinski.

– Dati-le mai mult tain, facu Noimann. Tarate amestecate cu borhot.

– Taratele sunt pentru cap, zise surazator Bikinski. Conversatia decurgea neasteptat de bine. Da, sigur, perioada mustrarilor de constiinta ale lui Noimann se apropia de sfarsit. Oitele mele nu mananca decat praf si mucuri de tigara culese de pe asfalt. Orbitu-i adevarata mana cereasca. ~l incepi dimineata sI nici noapte nu-l termini de mestecat. Miroase a pantofi.

– Mai hraniti-le si cu iarba, zise dentistul. Praful folositi-l doar pentru desert.

– Iarba e prea moale, zise Bikinski. Nu pot calca decat pe ceva tare, pe ciment sau pe asfalt.

– Pretentii de adolescent intarziat, spuse cu o voce impaciuitoare Noimann. ~ntr-o zi, cand o sa va maturizati in sfarsit, veti cauta un loc cu verdeata linistit…

– Nici in mormant, zise ferm Bikinski. Si acolo, voi ruga, sa fie turnat asfalt.

– Nu va suparati, zise Noimann, dar cati ani aveti?

– In general 33, zise Bikinski, iar in particular ceva mai mult sau mai putin, in functie de imprejurari.

– Da, facu Noimann. Si la la frumoasa varsta de 33 de ani cate calcaie posedati? Sau nu suntetI un posedat?

Bikinski era usor dezamagit. Doctorul continua sa i se adreseze la persoana a II-a plural. Si in afara de aceasta, vorbea prea elevat. Daca ar fi folosit in conversatie macar un singur cuvant trivial, atunci existau sperante sa fie scos in oras.

– Bineinteles ca trei, facu pictorul, cu o voce ceva mai mohorata. Desi, cateodata, am impresia ca posed patru sau chiar cinci… O parte merg pe Lapusneanu, o parte se risipesc pe strazi ceva mai dosnice.

– Nu mai spuneti, zise Noimann, care, in ciuda sobrietatii de care dadea dovada in perioadele sale de abstinenta, incepea sa fie atras de discutie. Conversatia cu pictorul parea sa fie destul de interesanta. Pentru o clipa ii trecu prin cap sa-si imbrace unul din costume si sa coboare din Copou, pe Karl Marx, in centru. Cinci saptamani fara o picatura de alcool in gura si fara “Corso” constituia, orice ai spune, o performanta.

– Trei, nu cinci, murmura in receptor Bikinski.

– Poftim? zise Noimann. Ce vrei sa spui? Bikinski i se parea a fi destul de insinuant. Nu cumva socotea zilele cat Noimann absenta de la locul sau de supliciu de la carciuma?

– Vorbeam de calcaie, spuse Bikinski, care nu voia nicidecum sa-l indispuna pe doctor. In fazele de trecere de la abstinenta la betie, Noimann era destul de suspicios. Daca-i faceai fie si o simpla aluzie la slabiciunea lui din perioadele de mars, riscai sa-i prelungesti abstinenta cu inca o saptamana sau mai mult. Bikinski nu avea nici un interes sa-l stie pe Noimann ca pierde vremea de pomana la cabinet sau taie acasa frunze la caini. Locul sau era la “Corso”. Scaunul pe care statea de obicei tanjea dupa el. Masa parea sa-i simta si ea lipsa. Cat despre musterii, acestia simteau pe propriul lor gatlej absenta lui Noimann. In zilele de mars, doctorul Noimann era cat se poate de generos. Dadea de baut si la cunoscuti si la necunoscuti. Toata carciuma se inghesuia la masa lui.

– Da, murmura Noimann.

Cinci saptamani e chiar o performanta. In toata aceasta perioada nu pusese strop de alcool in gura, desi stia ca pe undeva in casa trebuie sa fie ascunsa o sticla de coniac sau de votca. Chiar daca sticla ar fi tronat zi si noapte pe masa, Noimann nu s-ar fi atins de ea. Sticla era asunsa undeva intr-un dulap sau debara. Doctorul ar fi putut-o descoperi fara sa-si bata prea mult capul, ghidandu-se dupa anumite semnale pe care aceasta le transmitea simturilor sale, dar prefera s-o lase sa se inveheasca acolo, pana la momentul potrivit. De fapt, doctorul isi aducea aminte foarte clar toate amanuntele legate de ea: tinea minte si eticheta si dopul, si lenjeria in care o dosise, ar fi putut-o gasi chiar si cu ochii inchisi. Acum sticla insa nu-l ispitea, ci dimpotriva ii crea un fel de repulsie. Numai gandindu-se la cantitatea de lichid aflat in interior, il apucau crampe la stomac. Avea sa soseasca timpul cand acelasi lichid o sa-l atraga ca un magnet. Deocamdata, Noimann statea pe un teren solid. Cand va simti insa ca aceasta lume construita cu migala in timpul abstinentei incepe sa devina prea apasatoare, daca nu chiar insipida, pentru psihicul lui, calcaiele lui Noimann se vor rasuci cu 180 de grade. Lunandu-si in fuga palaria din cuier, doctorul va iesi demn din casa sau din cabinetul sau si traversand cu pasi grabiti Gangul Repetentilor nu se va opri decat la “Corso”. (Va urma)