Talpi - Episodul 9

Adidasii… Fratele Vant

Doctorul savura “clipa prezenta”, fiind constient ca viitorul, oricat de luminos ti s-ar infatisa inaintea ochilor, e ceva iluzoriu. Sa poti fi constient de tine insuti, sa-ti simti carnea palpitand de viata, sa simti ca respiri, ca mergi, ca sangele iti circula fara dificultate prin corp, sa poti vedea lucrurile din jur, sa simti mirosurile, sa percepi sunetele si sa ai posibilitatea de-a pipai ceea ce vezi si mirosi, ca sa te convingi ca ochii nu te insala, ca urechile si nasul nu te mint, erau poate suprema bucurie la care putea spera un muritor. Cand insa in aceasta soliditate, intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, aveau sa se produca fisuri, la inceput insignifiante, apoi din ce in ce mai clare, din ce in ce mai mari, halucinante, ce nu puteau fi umplute cu nimic, nici cu satisfactia bunurilor agonisite de-a lungul unei vieti, nici cu sentimentele traite, nici cu cele inca neincercate, nici cu dragoste, nici cu sentimentul implinirii unui vis, cand vidul din afara iti navalea in suflet, ravasindu-l, anihilandu-i vointa, bulversandu-i constiinta, facandu-l sa simta din plin nimicnicia si zadarnicia acestei lumi, atunci singura scapare era carciuma “Corso”. Deocamdata existenta aceasta marunta si stupida in esenta ei merita sa fie traita, cu micile ei bucurii si ineptii. Noimann isi savura linistea aceasta pe care o dobandise in urma unui razboi indelungat purtat zi de zi cu sine insusi. Pacea fusese instaurata insa doar pentru un anumit timp. Razboiul cu propriile-i slabiciuni, cu dorinta de sta la masa si a palavragi vrute si nevrute, de a ingurgita fel de fel de bauturi, incepand cu berea si terminand cu coniacul combinat cu vin, cafea si tot soiul de lichioruri grele, palavragind vrute si nevrute, cu tot felul de oameni, unii cunoscuti, altii pe care nu-i intalnise si nu avea sa-i mai intalneasca niciodata in viata, dura de cativa ani buni; intotdeauna Noimann iesea invingator. Marsul sau spre stele se intrerupea la fel de brusc cum incepuse. La o anumita zi, la o anumita ora, programata cu mult timp inainte, Noimann se ridica brusc de la masa unde petrecea, saluta politicos pe toata lumea, si disparea de la “Corso”, pentru doua saptamani sau chiar o luna intreaga. Doctorul bea, dar stia sa-si pastreze luciditatea si stapanirea de sine chiar si in cele mai dificile situatii. Chiar si atunci cand sorbind pahar dupa pahar si ajungand intr-o stare supraexcitata, vecina cu nebunia, Noimann nu-si pierdea controlul simturilor. Dimpotriva, capacitatea lui de a judeca lucrurile la rece se amplifica. Atunci doctorul se comporta ca un robot. Orice l-ai fi intrebat atunci, stia sa-ti dea raspunsul cel mai logic, cel mai potrivit. Intr-o astfel de stare Noimnn era cinic, aproape inuman. Avea insa probleme cu memoria. Discuta totul la rece, diseca firul in patru, dar nu tinea minte mai nimic din cele ce spunea. Alcoolul ii stergea memoria cu buretele. Frazele rostite acum, peste cinci minute se evaporau din constiinta sa.

– Terminati odata cu alcoolul, zise Noimann cu o voce rece la telefon, si veti fi fericiti, domnule Bikinski. Calcaiele va crapa din pricina betiei. Luati niste vitamine si puneti-va organismul pe linia de plutire. Alcoolul e extrem de daunator pentru cei care au un organism fragil…

– Orgasm fragil, facu Bikinski, jucandu-se cu cuvintele. Orgasmul meu e normal, asa ca… Pictorul ar fi vrut sa continuie discutia pe tema orgasmului, dar fiindca sensul cuvantului nu-i era foarte clar, renunta la calambururi si adopta un ton mai serios.

– Pardon, spuse el, vorbeam de organism. Chiar daca organismul meu e, cum spuneti dumneavoastra, foarte fragil, totusi calcaile rezista la alcool.

– Asta s-o credeti dumneavoastra, facu doctorul Noimann de la celalalt capat al firului. Alcoolul va papa vitaminele, si de aceea umblati prin oras cu calcaiele crapate. Mai mancati cate un morcov, cate o radacina de telina, domnule Bikinski, si calcaiele dumneavoastra se vor revigora.

– Ce, sunt iepure, spuse Bikinski. N-am nevoie nici de morcov, nici de telina. telina pastrati-o pentru dumneavoastra. La varsta pe care o aveti, ar fi recomandabil sa apelati la telina. Va intareste memoria.

– Nu zau, facu oarecum absent Noimann, inca destul de bine dispus.

Bikinski simtea ca discutia incepe sa lancezeasca. Pentru a-i da un alt impuls, spuse:

– In curand o sa-mi crape si urechile de atatea sfaturi si atatea asteptari. Pictorul se uita la ceasul Mitropoliei. Deja se facuse unsprezece si un sfert. La aceasta ora, gatlejul lui era asemenea albiei unui rau secat. Namolul din jur se uscase, aparusera crapaturile. Inevitabilele crapaturi pe care ti le provoaca setea. Bikinski transpira la tample si la subtiori. Mainile incepura sa-i tremure. Limba i se umfla in gura. Dintii carpaciti de Noimann se incalecara unul peste altul. Cuvintele ascunse intre carii se blegisera de tot. O picatura de alcool ar fi fost mana cereasca pentru cohortele de fraze care navigau prin desertul din cerul gurii lui Bikinski, in cautarea unui loc mai racoros, imbibat cu alcool. Alcoolul insa lipsea. Lipsea de mult timp. Lipsea cu desavarsire. Sticluta de “Triumf” se afla in buzunar. N-ar fi fost chiar asa de greu s-o scoti in timp ce conversezi la telefon si s-o duci spre gura cu dintii infierbantati. Dar afurisita de sticla mai avea si un dop. Un dop de pluta conic, cu care trebuia sa lupti pe viata si pe moarte pentru a-l scoate afara. Bikinski incercase sa-l impinga inauntru cu degetul aratator, dar dopul era extrem de indaratnic. Bikinski ar fi apelat la dinti, dar dintii din fata erau pusi de forma. Nu te puteai baza pe ei. Crapaturile din gatlej semanau cu cele de pe talpi. Intr-o astfel de situatie era recomandabila o bere rece. Berea trebuia bauta pe nerasuflate. Atunci transpiratia ar fi curs din abundenta, insa tremurul incheieturilor ar fi incetat. O cinzeaca de coniac “Triumf”, sorbit cu discretie direct din sticla cumparata de la Supermarket, ar fi pus capc si transpiratiei, si Bikinski s-ar fi simtit un alt om.

– Ar trebui sa va grabiti, spuse Noimann. La ora aceasta gatlejul dumneavoastri cere alcooluri tari.

– Ei, spuse Bikinski, nu chiar tari. Ci potrivite. Cand era vorba de baut, pictorul avea o tehnica aparte. Cu coatele pe masa si barbia sprijinita in pumni, privea in gol. Aceasta era tehnica ganditorului de la Hamangia. Cu gandurile duse aiurea, Bikinski isi concentra privirea intr-un singur punct: bobul de orez scufundat in paharelul de coniac. Pe masura ce se concentra, bobul de orez se latea, atingand dimensiunile unui ou de porumbel. Bikinski il numea “oul duhului sfant”. Cand bobul atingea aceasta dimensiune, era semn ca paharelul putea fi desertat in halba de bere. Bikinski se juca cu bobul de orez din coniac cum se joaca pisica cu soarecele. Totusi, paharul de coniac nu era desertat in intregime in halba de pe masa. Ci doar o “sfanta treime” din continut. Celelalte doua sfinte treimi erau erau sorbite separat. Operatiunea se numea “incalzirea sufletului nemuritor”. Sufletul se incalzea cel mai bine daca sorbeai coniacul cu paiul. Odata patruns pe gatlej, coniacul “Triumf” incepea sa se imprastie usor-usor prin toate celulele corpului. O ceata usoara, colorata in purpuriu, iti acoprea ochii. Pupilele se lateau, lucrurile din jur isi pierdeau conturul si Bikinski pica in gol. Intr-un gol nespus de placut si de dulce. Senzatia nu dura decat cateva clipe. Dupa care golul se umplea din nou si pictorul revenea la starea de luciditate.

– Nu mai bateti atata trotuarul, o sa va roadeti pingelele, se auzi vocea lui Noimann batand in receptor.

De unde stia, ma rog, Noimann ca adidasii lui Bikinski ajunsesera in ultimul hal, si ca pe vreme de ploaie se umpleau de apa si noroi, iar pe timp de arsita se umpleau de praf?! Pareau, daca-i priveai de la distanta, a fi in buna stare, iar pictorul, inainte de-a-i incalta, avea grija sa-i spele la chiuveta si sa-i stearga cu o carpa uscata. Bikinski cususe cu migala gaurile roase din partile laterale, ba chiar ca sa nu se cunoasca locul cusaturilor, apelase la carioca si la tempera. Obielele cu Jimmy Hendrix fusesera spalate si ele si uscate pe sarma intinsa in balconas. Incaltamintea sa era comoda. Obielele serveau de amortizoare. In plus, oblojeau si talpile crapate. Chitara electrica a lui Jimmy punea adidasii in miscare. Asfaltul devea un adevarat covor de sunet si lumini. De ce-si vara nasul sau acvilin doctorul Noimann intr-un loc atat de intim, cum erau incaltarile lui Bikinski si pe care Bikinski il ferea de privirile celorlalti? Odata cineva il antrebase la intersectia din Pacurari: “De cand purtati, domnule Bikinski, adidasi noi? Cat ati dat pe ei? I-ati luat de la METRO? Cum, sunt de la mana a doua? Nu se cunoaste.” Bikinski se simtea mandru: arta sa de-a camufla salupele cu care naviga pe strazi merita toata admiratia. De altfel, nici trenciul, nici pantalonii bufanti, bine prinsi in clame, nu-si tradau vechimea. Iar in ceea ce priveste curatatul adidasilor, pictorul avea un adevarat cult. Oricat de beat si oricat de tarziu s-ar fi intors acasa, el nu-si lepada incaltarile la intamplare, ci le ducea cu grija spre chiuveta din bucatarie, mangaindu-le pielea scorojita pe alocuri si alintandu-le cu gingasie: “Voi sunteti prietenii mei cei mai buni, prietenii mei de nadejde, ocrotitorii talplilor si calcaielor mele… Pe cate drumuri nu m-ati purtat? Peste cate gropi n-ati trecut, cate dealuri n-ati luat in piept, cate vai ati coborat?… Ati merita sa va pun alaturi de un sfant in icoana…” Si pictorul chiar se gandea sa picteze icoana Sfantului Antonie, ocrotitorul sarmanilor, inaintand pe mijlocul unei sosele supraaglomerate, incaltat cu adidasii lui Bikinski. Cand se intampla totusi s-o ia razna cu bautura si se culca incaltat si imbracat in pat, pictorul avea mustrari de constiinta. Adidasii aveau si ei nevoie de respiro. Nu trebuia sa-ti tii zi si noapte picioarele in ei. Pielea si talpa trebuiau crutate. De obicei, Bikinski ii aseza sub perna. Sau chiar direct sub cap. Dinauntru se mai auzeau sunetele chitarei lui Hendrix, desi obielele fusesera spalate si intinse la uscat. Inainte de culcare, pictorul rostea o scurta rugaciune, incrucisandu-si mainile pe piept si ingenunchind in fata icoanelor pictate de el. Ii multumea Dumnezeului asflatului si lui Iisus ca ii mai dadusera ocazia sa bata strazile de la un capat la altul al orasului si-i calauzisera pasii inapoi spre casa. Bikinski se mai ruga la Dumnezeul norilor sa nu se manie pe el si sa nu slobozeasca ploaia peste oras. Orasul nu avea nevoie de ploaie. Orasul avea nevoie de zgomot si de praf. Norii trebuiau impinsi cat mai departe de zidurile cetatii. Acolo unde se sfarsea oasul si incepea campul. De treaba aceasta trebuia sa se ocupe Vantul. De aceea, pictorul inalta o scurta rugaciune Vantului celui bun. Vantului prieten. Vantului care-i patrundea pe sub haine si ii racorea pielea, uscandu-i subsuorile. (Va urma)