Talpi - Episodul IV

O noua zi
       – Eu, nici intr-un caz… N-am zis asa ceva, spuse de data aceasta foarte sigur pe el si oarecum ofensat Bikinski. Cineva insa din interiorul sau rosti pe un glas batjocoritor: “Ba ai spus”. Exista martori, repeta Bikinski, incercand sa-l priveasca drept in ochi pe colonel. Era atata lume de fata. Clovnul din interiorul sau insa-l contrazise din nou: “Prostii, nu era nimeni de fata… Unii obisnuiesc sa vorbeasca in dodii si cand sunt luati la intrebari cauta sa gaseasca tapi ispasitori.”
      – Arata-mi si mie martorii tai, spuse, ingustandu-si ochii, colonelul.
      – Poftim, zise Bikinski, si isi intorse fata catre calatori… In tramvai insa nu mai era nimeni in afara de el si de falsul controlor. Disparusera si studentele, si domnul desirat, si cel care-i tinuse isonul. Pana si colonelul adormit pe scaunul rezervat mamelor cu copiii in brate si gravidelor se topise in aer, de parca nici n-ar fi fost. In locul lui statea acum pe acelasi scaun pictorul Bikinski cu ochii larg cascati la interolocutor si o fata ravasita de nedumerire. Capul incepu sa-i tremure spasmodic, iar fata sa uscata se ascutise parca si mai mult, curgand spre dusumea: tot corpul ii trepida pe scaun, supus parca unui soc elelectric, in timp ce gura sa schimonosita bolborosea fraze fara sir. Vazandu-l in ce hal arata, colonelul dadu inapoi.
       – Te rog sa te linistesti, facu el. Ne intalnim maine la sectie. Acum esti liber. Poti sa pleci. Colonelului ii era oroare sa aiba de-a face cu un posedat.
       Dar Bikinski nu se linistea. Trupul ii se zgaltaia pe scaun, gata-gata sa se dezmembreze in bucati. Iar gura sa, ca un reportofon stricat, continua sa bolboreasca in nestire, cu o turatie cand mai mica, cand mai mare, cuvinte, care acum iata, prin nu stiu ce minune, reproduceau intreaga conversatie ce avusese loc cu putin timp inainte in vagon.
     – Intrebi de colonelul Geana… Nu trebuie sa-ti fie teama, vreau doar sa stam de vorba, ca de la om la om.
     Bikinski insa banuia ce inseamna sa stai de vorba “ca de la om la om” la sectia de politie. Intri cu capul inainte si iesi cu picioarele in fata. Cu politia nu era de glumit. In plus, Bikinski realiza de ce la expresia “geana peste geana” colonelul isi ridicase, semnificativ, o spranceana inspre tampla: credea ca pictorul facea aluzie la numele lui, luandu-l peste picior. De groaza, pictorul incepu sa tremure si mai abitir. Ochii i se albisera si se rotunjisera in cap, iar gura continua sa se miste spasmodic, reproducand de data aceasta conversatia de la sfarsit la inceput.
      Colonelul Geana se incrunta. Nu avea chef sa-si piarda noaptea anchetand un apucat. Avea alte treburi mult mai importante de facut. Intepenit pe scaun, Bikinski facea ca toti dracii. Ca sa-i inchida gura, colonelul scoase din geanta diplomat, o masca de gaze, pe care o purta cu el de cand se declansase razboiul din Golf, si i-o indesa pe fata. Cuvintele continuau sa iasa ca niste bule bezmetice prin orificiul prevazut cu filtru in dreptul gurii lui Bikinski, rotindu-se prin aerul din jur. Intre timp, tramvaiul ajunse la capatul liniei, la Abator. Usile se deschisera si colonelul se indrepta spre usa.
        – Maine, la noua, ne-am inteles!? spuse el punand piciorul pe treapta.
        Bikinski batai din masca, in semn ca da.
        De afara, odata cu aerul rece si proaspat al primaverii, razbateau mugetele vitelor de la Abator, pregatite pentru taiere. Colonelul iesi pe usa din fata si disparu in intuneric.
        Ramas singur in tramvai, pictorul se mai batai un timp pe scaun apoi se linisti, dar nu indrazni sa-si scoata masca de pe fata. Trucul cu zgaltatul isi facuse efectul. Colonelul Geana fusese pacalit si batuse in retragere. Tocmai cand Bikinski se felicita strangandu-si mana dreapta cu mana stanga, capul colonelului aparu prin usa din spate a vagonului. Degetul sau aratator il atentiona pe Bikinski:
        – Crezi ca m-ai tras pe sfoara, nu-i asa? spuse colonelul. Ai noroc, adauga el, ca am un pic de treaba in noaptea asta, altfel te duceam acolo unde ti-e locul, la balamuc. Dar iti promit ca ne vom mai intalni.
        De groaza, trupul lui Bikinski incepu sa se zgaltaie din nou.
        – Si baga-ti chestia aia odata in prohab, spuse pe un ton zeflemitor colonelul, aratand cu mana spre locul unde picioarele lui Bikinski se intalneau cu bustul sau. 
     Bikinski arunca o privire in jos si se ingrozi: prohabul sau era descheiat… si toata podoaba-i barbateasca se balabanea afara. Sub el se afla o baltoaca inspumata de urina, plina de chistoace umezite si bilete de tramvai. Nu cumva avusese o halucinatie? Nu cumva colonelul de pe scaun era chiar el?
     De atunci, Bikinski era atent cand se urca in vreun tramvai. Gura sa continua insa sa-i joace feste. Iar colonelul Geana aparea si el ca din pamant, cand nici nu te asteptai.
     
Capitolul II

      Bikinski cobori la Fundatie, de unde o lua incet, spre Piata Unirii. Mai intai trecu pe la terasa, unde insa nu vazu insa nici un cunoscut. Nu se zareau nici Giosu, nici Ghedeon, nici Traistaru, nici alti amici musterii, asa ca, usor dezamagit, urcand iesi din nou pe Lapusneanu. Trecu pe langa Cinematograful “Tineretului”, pe langa cladirea Muzeului Unirii, aflata inca din  ’89 in renovare, pe langa Cinematograful “Republica” si restaurantul “Iasul”, apoi o lua la dreapta, pe scari, indreptandu-se spre Supermarket-ul din centru.  Initial se gandi sa-si cumpere o stica de vodca Saniuta, dar in rafturi nu vazu decat marci de votca scumpe, asa ca se razgandi si-si cumpara o sticla de coniac “Triumf”. Chiar daca te duceai la carciuma, era recomandabil sa ai “rezerva” ta. Banii, oricati ai fi avut in buzunar, se evaporau repede, dar daca aveai o sticla in servieta, in momentele de cumpana, puteai apela la ea. Coniacul “Triumf” nu-i prea pria la mahmureala lui Bikinski, dar daca facea efort si dadea un pahar peste cap, la al doilea isi revenea. Iar al treilea ii crea deja o stare destul de placuta. Mirosul neplacut se atenua si el, iar gustul devenea acceptabil. Totul era sa nu te pripesti band doar din propria-ti rezerva, ci sa bei in paralel, facand comanda si la bar si apeland si la servieta. Altfel, chelnerii, oricat de bine dispusi ar fi fost, tot s-ar fi enervat. Strangandu-si servieta sub brat, Bikinski se indrepta spre Piata Unirii. Trecand apoi pe langa statuia lui Cuza, o saluta cu respect. Bikinski il respecta pe Cuza nu numai pentru gainatul pe care-l poseda pe crestet si pe epoleti, dar si pentru faptul ca fiind moldovean mutase capitala tarii la Bucuresti. Ce s-ar fi intamplat acum daca vajnicul domnitor s-ar fi incapatanat, dintr-un spirit de patriotism local, sa pastreze capitala pe malul Bahluiului, Bikinski nu vroia sa se gandeasca. Si asa smogul din oras si aglomeratia cresteau in fiecare an. Astazi, orasul ar fi fost de nesuportat. Balcanii nu trebuiau mutati mai sus de Dambovita, ci lasati acolo, in plata Domnului. Mai bine  era sa traiesti  ocrotit de Cuvioasa Paraschiva, decat sa dai nas cu cate un presedinte la fiecare pas. tinandu-si pretiosa geanta lipita de coaste, Bikinski isi scoase sapca si facu o reverenta in fata statuii domnitorului. Alcoolul baut cu o zi inainte il facea sa fie sigur de optiunile lui, in timp ce gainatul atarnat pe umeri si pe pieptul lui Cuza il faceau sa se gandeasca la faptul ca gloria eterna dobandita prin sacrificii in timpul vietii nu e scutita de mizerii in postumitate. Pe crestetul lui Cuza trona un porumbel voiajor, pigulindu-si cu mult sarg fiecare pana si fiecare fir de puf. Din timp in timp, coada sa vinetie se desfacea, slobozind pe fruntea domnitorului un jet caldut, de culoarea iaurtului, care in contact cu aerul rece se solidifica imediat, schimbandu-si culoarea din alb in siniliu. Dar Cuza era gainatat nu numai de porumbei, ci si de stolurile imense de ciori, care se asezau croncanind in amurg atat pe acoperisurile zincate ale Hotelului “Traian”, cat si pe antenele blocurilor din jur. Nicaieri Bikinski nu vazuse atatea ciori ca in acest oras. Un fluviu cu vartejuri tulburi si meandre schimbatoare croncanea ore intregi rotindu-se deasupra mozaicului reprezentandu-l pe voievodul Dragos cu palosul ridicat deasupra crestetului si a statuii lui Cuza inainte de a-si infige ghearele pe acoperisuri. Cuza privea cu resemnare la ploaia de insigne pe care pasarile le lepadau peste oras, iar atunci cand jetul ii nimerea fie fruntea, fie crestetul sau umerii, domnitorul parea sa afiseze pe sub mustata rasucita in sus un zambet intelegator, daca nu chiar pisicher. “Am suportat atatea umilinte in viata mea, incat, pentru binele patriei, nu mi-e greu sa suport si asta.” De multe ori Bikinski, cascand gura la monument, se astepta sa fie blagoslovit si el de sus cu cate o insigna lichida a pasarilor, dar nu se stie din ce pricina, insignele il ocoleau, astfel ca reusea sa traverseze piata imaculat. Or asta insemna ca il ocolea nu numai gainatul, ci si norocul. Majoritatea trecatorilor ce se invarteau prin piata se pricopseau macar cu o mica steluta in cinci colturi, daca nu cu o ghirlanda intreaga de insigne, mai stralucitoare decat cele ale bravilor ostasi ai Armatei Rosii veniti candva de peste Prut. Numai Bikinski nu primise niciodata o astfel de decoratie, desi se straduise  din rasputeri, zabovind ore in sir in piata, stand incremenit ca o statuie, cu sapca in mana si pletele in vant. Nici alergand in intampinarea stolurilor ce veneau dinspre cele doua varsatori, Tomesti si CUG, nu avu mai mult noroc. Zadarnic umbla cu pasi mari si cu poalele trenciului maroniu in bataia vantului, traversand in lung si in lat piata, din Florarie pana la Traian, si de la Traian pana in Piata Sf.  Spiridon, si inapoi pana la statia de tramvai, norocul de care aveau parte altii, pe el il ocolea cu obstinatie. Iarna, cand era ger, facand rondul, Bikinski intra din jumatate in jumatate de ora in pasajul de trecere, ca sa-si dezmorteasca oasele si sa-si incalzeasca mainile. Mai intai vizita consignatia, sa vada daca nu cumva vreun tablou de-al sau sau vreo icoana fusese cumparate intre timp de vreun client strain, apoi trecea pe la cele doua tutungerii, unde casca gura la ilustratiile de Craciun, ca in cele din urma sa poposeasca si la WC-ul public, unde femeia de serviciu il cunostea si-l taxa doar atunci cand il vedea treaz.