Tânăra generație, ieri și azi/ de Ziarul de duminică

Anton Golopenția

Îndreptar pentru tineret

Editura enciclopedică

Ediție îngrijită de Sanda Golopenția și Ruxandra Guțu Pelazza. Introducere și note de Sanda Golopenția.

Scris în 1934-1935, Îndreptar-ul pentru tineret al lui Anton Golopenția se diferențiază radical de vasta literatură pe tema tinerei generații care vede lumina tiparului în anii 1930. A.G. nu scrie un grupaj de eseuri, nu face o istorie a „Tinerei generații”, o tipologie sociologică a tineretului românesc, sau o istorie a modernizării României, ci optează pentru un text direct și puternic, care să readucă în fața tinerilor din România răspunderea pe care o au pentru viitorul țării și în fața cărturarilor o idee mai precisă asupra menirii cărturăriei.

Cartea se construiește avansând treptat de la criza locală a „Tinerei generații” bucureștene, citită ca un fenomen de dezorientare (care nu poate fi limitat la șomaj, anarhizare, crize de import), la dezorientarea întregului tineret românesc (neunificat prin dialog și efort comun), și de aici la dezorientarea de ansamblu a țării, și căutând, în drumul parcurs al modernizării României, punctul de deviere care se cere corectat spre a ieși din „fundătura” prezentului. Tineretul, care reprezintă viitorul țării și, ca atare, urmează să preia administrarea și guvernarea ei, este apoi examinat prin prisma unei diviziuni a muncii materiale și imateriale (în capitolul Cultură, cărturari) și a simbiozei între existența individuală și existența în cadrul comunității românești (în capitolul Bidimensionalitatea vieții). În cadrul penultimului capitol e detașat de scriitori și politicieni cărturarul-îndrumător căruia îi revine misiunea de a contribui la clarificarea și plănuirea efortului unit al țării. Ultimul capitol formulează elemente pentru o Orientare originară în România modernă.

„Îndreptarul plănuit trebuie să fie un îndreptar pentru cercetători, nu pentru oamenii de acțiune. Numai pe acesta îl pot scrie și numai pe acesta trebuie să-l  scriu. Trebuie să arăt care e misiunea specifică a avangardei de cercetători, s-o disting de cea a conducătorilor politici, de cea a propagandiștilor care îi ajută pe aceștia să stabilească consensul asupra soluției acceptate. Trebuie arătată situația actuală a țării, unde am ajuns în clădirea statului nostru nou, care ne sunt superstițiile neobservate (vidarea conștiinței de noi, lipsa de rădăcini și de țeluri de orizont, de contact cu realitatea). Multe începuturi promițătoare. Politic luptă grupuri în țară. Oamenii de acțiune dintre tineri luptă pentru naționalism. Pentru conștiința de sine. E vorba de formarea de grupuri care să conducă întreg destinul țării, și la ele și la celelalte partide. Acest destin nu pune numai problemele asupra cărora se concentrează ele. Cere o ținere în seamă a tuturor. Tineretul nu trebuie să cadă în mistica acțiunii. Țara are nevoie de o armată de cercetători și de descoperitori, care să arate problemele sociale și posibilitățile de soluționare. Să câștige orizont planetar nației, să recâștige tradiția, spațiul românesc și conștiința de sine, să plivească neajunsurile moștenite. Toți trebuie să privească dintru-nceput în perspectiva destinului românesc. Determinați numai de el. Cei din partide sunt determinați și de partidele adversare, contra cărora combat. Ajunse la putere trebuie să ție-n seamă toate problemele. Pentru asta trebuie pregătit din vreme un plan de lungă durată.”

„Trebuie să ne vedem țara între alte țări. Neluată în seamă… Și să ne acceptăm  misiunea cu inima pătimaș sfâșiată de grija ei. Munca de început nu trebuie să se oprească la gesticulația politică.

Să ne întoarcem la temele primordiale ale vieții noastre de oameni din neamul românesc, disciplinați, severi și răbdători.

A evita revizuirea aceasta înseamnă a accepta pieirea noastră. Fiecare din noi își are partea lui de răspundere. Cei care rămân în zona unei restrângeri la sine, rău înțelese și fatale, sunt cioclii existenței noastre, tot atât de mult ca și cei care, diluați și destrămați, spun nu, fără înțelegere.

Cu fervoarea aceasta nouă, viața noastră ar răzbi din nou în alte zone, mai substanțiale, ale existenței… Trebuie să trăim vieți de o ardoare constructivă.”

„Trebuie să începem, fiecare în-de-el, să trăim altminteri. Să ne smulgem din  tentaculele trăitului pentru sine, al «autorealizărilor» exclusive, care duc la boemiadă. Trebuie să vedem și dimensiunea cealaltă, pe care o are viața noastră. Aceea a legăturii pe viață și pe moarte cu colectivitatea românească. Trebuie să recucerim acest scop, pe care viața celor de la 1848 l-a avut, și care i-a dat lui Bălcescu proporțiile spirituale pe care le are, care a fost pierdut pe neobservate, de când civilizația a devenit scop în sine, și viața individuală. Trebuie să recâștigăm această grijă pentru ceea ce e dincolo de noi. Și, frământați de ea, să ne punem nou problema României. Să ne așezăm în fața ei, fără nici o falsă cruțare. Am uitat cu totul cât de tânără e România modernă ; trăim de azi pe mâine parcă am fi viermii dintr-un stârv, care pot socoti eternă prada aceasta a lor. Trebuie să ne eliberăm de lanțul feluritelor judecăți și prejudecăți despre România, de care sunt îngreuiați mai toți cei ce gândesc în România. Și să ne punem limpede și proaspăt în fața chiar a faptelor.”