Tangoul vechii gărzi (II) / de Arturo Pérez-Reverte

– Doar nu vreți să plecați deja – a zis Juan Rebenque. Așa de devreme.

Surâsul lui periculos se interpunea între ei și ușă, dând pe dinafară de prea mult venin. Stătea în mijlocul culoarului cu înfățișare sfidătoare, cu pălăria pe o parte și mâinile în buzunarele pantalonilor. Din când în când își apleca ochii ca să se uite la pantofi, vrând parcă să se asigure că lustrul lor este la înălțimea situației. Max care prevăzuse asta, a observat umflătura făcută de șiș în partea stângă a sacoului închis al fanfaronului. Apoi s-a întors spre De Troeye.

– Cât ai la tine? – l-a întrebat cu voce scăzută.

Fața compozitorului arăta ravagiile nopții; ochi înroșiți, bărbia pe care începuse să crească barba, cravata înnodată alandala. Melina îi dăduse drumul de braț și se sprijinea de peretele culoarului, cu un aer plictisit și indiferent, părând că singurul lucru la care se gândește este un pat pe care să se întindă și să doarmă douăsprezece ore șnur.

– Mai am vreo cinci sute de peso – a murmurat De Troye, nedumerit.

– Dă-mi-i.

– Pe toți?

– Pe toți.

Compozitorul era prea obosit și amețit de alcool ca să protesteze. Supus, cu mâini nesigure, a scos portofelul din buzunarul dinăuntru al hainei și l-a lăsat pe Max să-l jupoaie fără remușcări. Simțea Max ochii Mechei ațintiți asupra lui – se afla ceva mai în spate pe culoar, cu eșarfa pe umeri, observând scena – , dar nu s-a uitat la ea nici o clipă. Trebuia să se concentreze asupra unor lucruri mai urgente. Și periculoase. Cel mai important era să ajungă la Pierce-Arrow-ul unde aștepta Petrossi, cu minimul de dificultăți posibil.

– Uite banii – i-a spus fanfaronului.

A numărat acesta bancnotele fără să clipească. Când a terminat s-a bătut cu banii peste degetele unei mâini, gânditor. Pe urmă i-a pus în buzunar și a zâmbit mai tare.

– Cheltuielile au fost mai mari – a zis flegmatic, tărăgănând vorbele și accentul. Nu se uita la De Troeye, ci la Max. De parcă ar fi fost o afacere personală între amândoi.

– Nu cred – a zis Max.

– Păi vă sfătuiesc să credeți, amice. Melina e fată drăguță, nu-i așa?… Pe urmă a trebuit să fac rost de pliculețele de cocaină și toate celelalte – a privit-o o clipă pe Mecha, insolent. Doamna, dumneavoastră, și fraierul ați petrecut o noapte frumoasă… Să încercăm să fie la fel pentru toți.

– Nu mai avem mardei – a spus Max.

Celălalt părea că s-a oprit asupra ultimului cuvânt, accentuându-și zâmbetul de parcă ar fi apreciat termenul de argou de mahala.

– Și doamna?

– N-are bani la ea.

– Exista un colier, mi se pare.

– Nu mai există.

Și-a scos licheaua mâinile din buzunar și s-a descheiat la haină. Când a făcut-o, mânerul ivoriu al șișului s-a ivit din răscroiala vestei.

– Păi va trebui să facem cercetări – se uita la lanțul de aur care strălucea pe vesta lui De Troeye. Și mi-ar plăcea să știu și cât e ceasul, fiindcă al meu a stat.

Max a privit manșetele cămășii și buzunarele banditului.

– Nu s-ar zice că purtați ceas.

– A stat acum mulți ani… De ce să port unul care nu merge?

Nu merită, se gândea Max, să moară nimeni pentru un ceas. Nici măcar pentru un șirag de perle. Dar ceva în zâmbetul fanfaronului îl irita. Prea multă suficiență, poate. Prea multă siguranță din partea numitului Juan Rebenque că este unicul aflat pe teren propriu.

– V-am spus că sunt din Barracas, că m-am născut pe strada Vieytes?

S-a întunecat surâsul celuilalt, ca și cum dintr-odată mustața creolă l-ar fi umbrit. Și ce-i cu asta, spunea expresia lui. La orele astea din noapte.

– Nu te băga – a zis sec.

Expresia feței lui făcea tutuiala mai bruscă și îngrijorătoare. Max l-a analizat pe îndelete, situând amenințarea în contextul în care se producea. Atitudinea tipului, vestibulul, ușa, strada cu mașina așteptând. Nu era exclus ca Rebenque să aibă vreun prieten pe aproape, dispus să dea o mână de ajutor.

– Din câte îmi amintesc, în cartier eram cinstiți – a adăugat Max cu mult calm. Oamenii își respectau cuvântul.

– Și?

– Când voiai un ceas, ți-l cumpărai.

Se ștersese surâsul de pe fața celuilalt. Îl înlocuise o grimasă periculoasă. De lup fioros, gata să muște.

– Ești tâmpit sau faci pe tâmpitul?

Degetul mare zgâria vesta, de parcă se târa pe drumul spre șiș. Dintr-o privire, dansatorul monden a calculat distanțele. Trei pași îl despărțeau de cuțitul celuilalt; acesta, la rândul lui, trebuia să-l scoată din teacă. Aproape imperceptibil, Max s-a răsucit rămânând cu partea stângă spre el, căci așa se putea apăra mai bine cu brațul și cu o mână. Învățase acest mod de a calcula – silențioasa și utila coreografie premergătoare – în bordelurile legionarilor din Africa, în timp ce zburau sticle sparte și lovituri de șiș.

– Oh, pentru Dumnezeu… Nu mai faceți pe cocoșii – a răsunat vocea Mechei, în spatele lui. Mi-e somn. Dați-i ceasul și hai să plecăm de-aici.

Nu făceau pe cocoșii, știa Max, dar nu era momentul să dea explicații. Fanfaronului îi stătea în gât povestea de mult timp, poate chiar din cauza Mechei. De prima dată când a văzut-o, fără îndoială. De la tangou. Nu ierta faptul că în această seară fusese exclus; și alcoolul care cu siguranță însoțise așteptarea nu îmbunătățea situația. Ceasul, șiragul lăsat în grija lui Petrossi, cei nouăzeci de peso ai lui Max și cei cinci sute pe care îi scosese De Troeye nu erau decât un pretext pentru cuțitul care îl gâdila la subsuoară pe bandit. Căuta să facă un act de bravură, și Mecha să fie martorul lui.

– Ieșiți – le-a zis, fără să se întoarcă, femeii și soțului ei. Direct la mașină.

Poate a fost tonul. Maniera în care susținea privirea ticăloasă a lui Rebenque. Mecha n-a mai spus nimic. După câteva secunde, Max a văzut cu coada ochiului că ea și soțul ei se trăseseră mai spre el, mai aproape de ușă, lipiți de perete.

– De ce vă grăbiți, dragi prieteni – a zis licheaua. Avem timp berechet.

Îl disprețuiesc fiindcă îl știu pe dinafară, a gândit Max. Ar putea fi eu însumi. Greșeala lui este ideea că un costum bine croit ne face diferiți. Că asta îți distruge amintirile.

– Ieșiți în stradă – le-a repetat Max soților De Troeye.

Degetul mare al lichelei s-a apropiat mai mult de șiș. Era la un centimetru de mâner când Max a băgat mâna dreaptă în buzunarul hainei, pipăind metalul călduț al Browning-ului. Era un 6,35, în care băgase un glonț în culată, pe ascuns, înainte de a coborî în vestibul. Cu un deget și fără să-l scoată din buzunar a tras piedica. A coborât borul pălăriei lui Rebenque, ochii lui negri și gânditori urmăreau, cu interes, fiecare mișcare a dansatorului monden. În fund, în ceața de fum din salon, la gramofon au început să se audă acordurile tangoului „Mano a mano”.

– De-aici nu pleacă nimeni – a zis banditul, pe  un ton obraznic.

Apoi a făcut un pas în față care anunța arabescuri de oțel în aer. Își băgase deja mâna dreaptă la subsuoara vestei când Max i-a vârât Browning-ul sub nas. Și l-a ochit între ochi.

– De când s-a inventat asta – a zis, senin – , nu mai există viteji.

A spus-o fără ostentație sau aroganță; pe un ton liniștit, discret, de parcă ar fi fost vorba de niște mărturisiri între camarazi. De la om la om. Se uita celălalt la gaura neagră a țevii cu o expresie serioasă. Aproape meditativ. Părea un jucător profesionist, și-a zis Max, socotind câți ași mai rămân în pachetul de cărți de pe masă. A ajuns probabil la concluzia că puțini, pentru că după o clipă și-a îndepărtat mâna de mânerul cuțitului.

– N-ai fi așa de curajos dacă am fi în condiții de egalitate – a comentat, privindu-l foarte încruntat și foarte fix.

– Firește că nu – a admis Max.

I-a mai susținut celălalt privirea un moment. După aceea le-a arătat ușa cu o mișcare a bărbiei.

– Cărați-vă.

Surâsul îi revenise pe buze. La fel de resemnat, pe cât de primejdios.

– Urcați în mașină – le-a ordonat Max Mechei și bărbatului ei, continuând să-l ochească pe bandit.

Au plecat soții De Troeye – rapide lovituri de tocuri pe pardoseala de lemn – fără ca celălalt să le arunce vreo privire. Pupilele lui îl țintuiau în continuare pe dansatorul monden, pline de promisiuni sinistre și improbabile.

– Nu ți-ar plăcea să încerci, amice?… Să știi că prisosesc cuțitele în cartier. Arme de bărbați, crede-mă. Ar putea să-ți împrumute unul careva.

A zâmbit Max, într-un dinte. Aproape complice.

– Altă dată, poate. Azi sunt grăbit.

– Ce păcat.

– Așa e.

A ieșit pe stradă fără să grăbească pasul în timp ce-și băga arma în buzunar, aspirând cu ușurată desfătare aerul proaspăt și umed al zorilor. Pierce-Arrow-ul era în fața intrării cu motorul pornit și farurile aprinse; și când dansatorul monden a urcat în el, trântind portiera, Petrossi a lăsat jos frâna de mână, a băgat în viteză și a demarat cu un scrâșnet violent de roți. Mișcarea bruscă l-a făcut pe Max să cadă pe scaunul din spate, între soții De Troeye.

– Dumnezeule – a șoptit bărbatul, uluit. Ce mai noapte; completă.

– Voiați Vechea Gardă, nu?

Întinsă pe pernele de piele, Mecha râdea în hohote.

– Cred că mă îndrăgostesc de Max… Te deranjează, Armando?

– Deloc, draga mea. Și eu îl iubesc.

Carne splendidă. Magnifică. Poate acestea erau cuvintele exacte pentru a defini corpul femeii adormite în semiîntunericul dormitorului, pe cearșafurile răvășite. Nu exista pictor sau fotograf, s-a gândit dansatorul monden, capabil să reproducă cu fidelitate acele linii lungi și superbe, combinate de natură cu delicioasă perfecțiune în spatele gol, brațele întinse într-un unghi precis îmbrățișând perna, curba suavă a șoldurilor prelungindu-se la infinit cu picioarele zvelte, care ușor despărțite, lăsau să se vadă, din spate, punctul de început al sexului. Și ca centru ideal unde convergeau toate acele linii lungi și curbe suave, ceafa goală, vulnerabilă, cu părul tuns exact deasupra, pe care dansatorul monden o atinsese cu buzele înainte de a se ridica, pentru a fi sigur că Mecha doarme.

După ce s-a îmbrăcat, Max a stins țigara pe care o fumase, s-a dus în baie – marmură și faianță albă – și și-a făcut nodul la cravată în fața oglinzii mari așezată deasupra lavoarului. După aceea a traversat dormitorul în timp ce se încheia la vestă, căutându-și haina și pălăria pe care le lăsase în salonașul englezesc al enormului apartament de la Palace, lângă lampa aprinsă și sofaua de acaju pe care Armando de Troeye, îmbrăcat și cu hainele alandala, desfăcut la gulerul tare, în șosete, dormea încovrigat ca un vagabond beat pe o bancă de pe stradă. Zgomotul pașilor l-a făcut să deschidă ochii pe compozitor, care s-a răsucit buimac pe catifeaua roșie a sofalei.

– Ce-i Max?… – a întrebat cu limba păstoasă, greoi.

– Nimic. Șiragul Mechei a rămas la Petrossi și mă duc să-l iau.

– Bravo.

De Troye a închis ochii și s-a întors. Max a mai stat un moment și l-a observat. Disprețul pe care i-l inspira acel bărbat se lua la întrecere cu uimirea datorată celor întâmplate în ultimele ceasuri. Pentru a clipă o simțit dorința să-l lovească fără milă și fără remușcări, dar asta, și-a zis la rece, nu contribuia practic cu nimic la situația existentă. Erau alte lucruri urgente care îl interesau. Cugetase îndelung la ele, nemișcat lângă trupul epuizat și adormit la Mechei, cu ultimele amintiri și senzații izbindu-se ca bolovanii duși de un torent; felul în care au trecut prin holul hotelului sprijinindu-l pe soț, portarul de noapte care le-a dat cheia, liftul și intrarea în apartament, mormăielile și râsetele înfundate. Și apoi, De Troeye, privindu-i cu ochi sticloși de animal amețit în timp ce femeia și Max se dezbrăcau ca să se îmbrățișeze cu dorință și totală lipsă de pudoare, sorbindu-și gurile și corpurile, mergând cu spatele și împingându-se până în dormitor, unde, fără să închidă ușa, au dat la o parte cuvertura de pe pat și el s-a adâncit în carnea femeii cu disperată violență, mai asemănătoare cu o răfuială decât cu un act pasional sau amoros.

A închis cu multă grijă ușa în urma lui, încercând să nu facă zgomot, și a ieșit pe culoar. A mers pe covorul care înăbușea zgomotul pașilor, și evitând liftul a coborât pe scara lată de marmură gândindu-se la următorii pași. Nu era adevărat că șiragul de perle al Mechei rămăsese în automobilul Pierce-Arrow. Când a coborât din el în fața hotelului, în timp ce-i spunea șoferului să-l aștepte ca să-l ducă la pensiunea Caboto, Max îi înapoiase lui Petrossi pistolul și recuperase șiragul de perle, pe care și l-a băgat într-un buzunar fără să observe nici Mecha nici soțul ei. Acolo fusese tot timpul și acolo era și acum, ieșind în relief sub mâna cu care Max își pipăia buzunarul stâng al hainei în vreme ce trecea printre coloanele din hol, îl saluta cu o ușoară ridicare din sprâncene pe portarul de noapte și ieșea afară, unde Petrossi dormita în mașină, sub lumina unui felinar de pe stradă; cu șapca pusă deoparte, pe banchetă, peste un exemplar împăturit din La Nación, și capul lăsat pe spate pe spătarul de piele; pe care  l-a ridicat când Max a bătut cu degetele în geam.

– Mergem pe strada Almirante Brown, vă rog… Nu, lăsați. Nu vă puneți șapca. Pe urmă duceți-vă acasă.

N-au schimbat nici o vorbă pe drum. Din când în când, la strălucirea farurilor pe o fațadă sau un zid, combinată cu lumina cenușie ce începea să se ivească cu zorii, Max observa în oglinda retrovizoare privirea tăcută a șoferului, care uneori se întâlnea cu a lui. Când Pierce-Arrow-ul s-a oprit în fața pensiunii, Petrossi a ieșit ca să-i deschidă portiera lui Max. A coborât acesta, cu pălăria în mână,

– Mersi, Petrossi.

Șoferul îl privea impasibil.

– Cu plăcere, domnule.

Max a făcut un pas spre intrare, s-a oprit imediat, și s-a întors.

– A fost o plăcere să vă cunosc – a adăugat.

Cu lumina aceea nesigură era dificil să spună cu certitudine, dar a avut impresia că Petrossi zâmbea.

– Dimpotrivă, domnule… Aproape toată plăcerea a fost de partea mea.

Acum e rândul lui Max să zâmbească.

– Browning-ul e foarte bun. Aveți grijă de el.

– Mă bucur că v-a fost de folos.

O ușoară descumpănire s-a reflectat în privirea șoferului când, cu un gest spontan, dansatorul monden și-a scos Longines-ul de la mână.

– Nu e mare lucru – a spus, dându-i-l. Dar nu mai am nici un peso în buzunar.

Răsucea Petrossi ceasul între degete.

– Nu e necesar – a protestat.

– Știu că nu este. Și asta face să fie și mai necesar.

Fragment din romanul cu același titlu, în curs de apariție la Editura Polirom. Traducere de  Dan Munteanu Colan. Pe coperta spaniolă, pe care o reproducem și noi, e o fotografie a lui Grace Kelly, la Carlton Hotel din Cannes, în 1955, făcută de Edward Quinn, fotograful celebrităților de pe Coasta de Azur, în anii 50, dar și al lui Picasso și al altor artiști faimoși.