Țara în care trăim

Marți, la Intercontinental, am participat la o conferință ieșită din comun. O conferință desfășurată sub egida unei sigle sugestive – un tricolor gata să decoleze spre cerul viitorului; a unui brand – fundația “Romanian Business Leaders”; și a unei idei “căreia i-a venit timpul” – revigorarea spiritului de lider în România. În fața noastră, a celor din sală – și pot spune că în fața întregii țări, căci televiziunile luau și transmiteau imagini – ni se înfățișaseră 14 oameni inimoși. Toți 14 fiind tineri sau cu suflete tinere, frumoși, inteligenți și îndrăzneți.

Ce vor ei? Întâi și întâi, să scoată din creierele unor concetățeni ai noștri o prostie: aceea că avem o țară frumoasă… dar păcat că-i locuită. Apoi, să mobilizeze energiile pozitive din țară într-un proiect de “regândire a României bucată cu bucată”; un proiect de anvergură, pe care să-l promoveze pe o cale prea puțin folosită la noi, aceea a societății civile.

Cine sunt ei ca să-și permită să inițieze un astfel de proiect? Sigur, într-o democrație sănătoasă oricine poate avea acest drept. Dar, în cazul de față, cei 14 inimoși vin și ne pun pe masă cărțile lor de vizită: toți 14 au făcut studii strălucite, au decis să lucreze în România și, lucrând în România, obțin performanțe prin care se pot măsura cu colegi ai lor din țări dezvoltate. Idee salutară. Rămân însă două întrebări care așteaptă răspuns: 1) Ce forță de convingere vor găsi în ei ca să-și impună proiectul? 2) Cine vor fi cei care li se vor alătura și cât de motivați vor fi, desigur moral, să se angajeze într-o treabă atât de grea și de complicată?

Cum vor proceda? Bună ideea de a folosi ca motto, în programul lor, cuvintele lui Picasso: “Inspirația va veni, dar trebuie să ne găsească muncind”.

Două adnotări se impun lângă cele două întrebări. Prima: n-avem niciun drept, în fața unui astfel de demers, să fim pesimiști. Iar dacă entuziasta lor inițiativă îi va inspira și pe alți temerari, cu cât vor fi mai mulți, cu atât va fi mai bine. A doua adnotare are în vedere nevoia de un astfel de demers. E cert, într-un moment în care lumea în criză își schimbă fundamental paradigmele, e timpul să înțelegem că avem în față o teribilă oportunitate. Problema e limpede: ce loc va ocupa România în tabloul lumii în schimbare. Iar a împinge lucrurile către un loc mai bun nu e nicidecum doar apanajul clasei politice. Rolul societății civile trebuie să fie imens.

Și mai e ceva: modelul! Nu e cazul să-l căutăm în lumea largă! Îl avem în istoria noastră. Într-un timp ce devenise grăbit după Unirea de la 1859. Tablourile vieții interne se schimbau cu repeziciune. Epoca Cheajnei și a lui Petru Cercel trecuse. Era deja în urmă vremea în care aurul vărsat la Constantinopol “nu se mai putea număra și ajunsese a se cântări”, cum nota Xenopol. Puterea Porții nu mai creștea necontenit și nici trădarea din țară nu mai venea să-i întărească vârtejul. Carol I s-a încumetat să bată monedă, cu chipul lui pe avers, și chiar dacă, la presiuni internaționale, s-a văzut nevoit s-o retragă, nu a mai îndrăznit nimeni să-l cheme la Poartă, ca pe Brâncoveanu, pentru a plăti cu viața. Lucrurile aveau deja o altă curgere. Emanciparea era noua flacără spirituală care lumina sufletele. Din ea s-a aprins, mai departe, visul de Independență. Și de Dezvoltare.

A fost, poate, o izbucnire târzie. Față de țările din vestul Europei, ce se adânciseră de timp îndelungat în capitalism, chiar prea târzie. Dar a fost o strălucită izbândă a stării sufletești ce înflăcăra în acel timp nația. A unei vibrații rare, ce nu venea însă din neant, având rădăcini pierdute în istoria noastră zbuciumată. Deșteptarea a răsunat puternic, a răsunat mai cu seamă prin glasurile unor tineri intelectuali reveniți în țară de la studii din străinătate, deschizând orizonturi noi, încă nebănuite în acele momente.

Dacă multele decenii ce despart anul 2011 de anii 1800 au schimbat și condițiile economice, și realitățile social-politice, și stilul de viață, nevoia de restructurare, de primenire a întregii societăți românești e la fel de acută acum ca și atunci. Iar atunci, în veacul al XIX-lea, înaintașii noștri au mizat pe lucrul bine făcut. Și au câștigat. Dacă ei au reușit, generațiile de astăzi de ce n-ar reuși?