Târg de arlechini (I)/ de Paul Mihalache

M-am întors în București pe la sfârșitul lui septembrie, în prima zi de cazări. Cum Felix renunțase la filosofie și – în urma unei intervenții a lui taică-su – fusese acceptat la teologie în Viena, iar Matei și Ionuț preferau să plătească mai mult, dar să rămână, în continuare, în gazdă, n-aveam nici cea mai vagă idee cu cine aș fi putut să mă cazez într-o cameră de patru. Tot ezitând să aleg, am rămas pe final, când nu mai aveam decât o singură variantă. Dezastruoasă. Un speriat și jumătate, Iulian, dar coleg convenabil, pentru că niciodată nu avea nimic de reproșat nimănui, și doi cretini cu diplomă, niște tocilari din Buzău, care, dacă la nouă seara nu era liniște deplină încât să poată dormi, se duceau la administrator să depună plângere în scris. Dan și Daniel. Dan era mare și lent ca un rumegător, simțeam că adorm până termină el fraza, dar mereu găsea câte ceva de spus atât de banal că profii de la facultate niciodată nu-l ascultau până la capăt. Matei – care m-a ajutat să-mi duc lucrurile (un rucsac cu haine și vreo patru genți de umăr mari și pline cu cărți) – l-a poreclit Dan Trăncălău. Pe-asta-l bați de plăcere – zicea – dar dacă te mai și enervează… Daniel era un imbecil complexat, care de dimineața până seara nu făcea altceva decât să stea în fața televizorului (pe care, de câte ori mergea la cursuri, îl închidea cu cheia în dulap) și să spargă semințe împreună cu prietena lui. Avea pe masă o poză în ramă, cu ei doi, din acelea care se făceau pe vremuri la cununiile religioase. Îmi venea să borăsc numai când îi auzeam vocea.

Iulian. Tot a fost și el bun la ceva. Bâlbâindu-se și codindu-se de parcă cine știe ce favor s-ar fi pregătit să îmi ceară, m-a întrebat – era chiar la câteva ore după ce primisem cheile de la cameră, iar ceilalți doi plecaseră spre Buzău – ddd, dacccăă nn nu nu t te supperi, pp, poa’să v vină și Fflorin pp, până la noi? Nnn, nu stă mult. Îl cunoșteam pe Florin, îmi era coleg de an și-l credeam cam prost, iar el era convins că mie-mi lipsește o doagă. Uneori ne salutam prin fața facultății, dar nimic mai mult. Reticent. Îl remarcasem o singură dată, la un seminar de estetică, atunci când, întrebați care sunt criteriile ierarhizării în axiologie, el s-a apucat să povestească, nesigur, și căutându-și îndelung cuvintele, o legendă despre un rege persan, decis să-și ia viața după ce unul dintre artiștii de la curte i-a pictat, într-un moment de grație, cel mai reușit portret: o pânză aproape goală într-o ramă de lemn, doar cu doi ochi (ochii regelui) în partea de sus, nasul (nasul regelui) și, în loc de gură, un pumnal împodobit cu smaralde, rubine și safire. Frumoasă poveste. Hai salut. Stai cât vrei, nu mă deranjezi cu nimic. Colegii lui de cameră erau de la Drept, nu-i cunoștea. Se cazaseră și plecaseră cu cheie cu tot. Eu apucasem să-mi aranjez cărțile pe autori și naționalități sub patul de lângă ușă – patul meu. Să fi fost vreo două sute de volume, dintre care cel mult un sfert de filosofie, restul de literatură. Îl observam cu coada ochiului, încântat să descopere Borges, Llosa, Marquez, Sabato, sau Kafka. Fire subțiri, invizibile, începeau să se materializeze, semne de întrebare – cum naiba… el? – un schimb complice de priviri, la voi se fumează în cameră? Bagă! Până vin căcănarii fumăm, începeam deja să intuim amândoi că un idiot și-un dement pot fi cei mai buni prieteni.

În aceeași seară ne-am adunat la Georgiana în cameră. Cea mai multă energie per kilogram într-un corp de femeie. De fată… Geo-hai-să-bem, Geo-mama-răniților, Geo-bagă-ți-pula-hai-pe-munte, Geo avea vreun metru cincizeci și sub treișcinci de kilograme, fuma două pachete de țigări pe zi, și n-avea astâmpăr o clipă. Aproape frumoasă, brunetă, cu părul scurt, vocea pițigăiată, era totuși greu să o vezi ca pe o femeie; era, mai degrabă, prieten de beție, capul răutăților, cea care-ți aducea sticla de fanta rece dimineața, când te durea capul și-ți venea să borăști. E căsătorită de trei ani și lucrează ca agent de vânzări la Citroën. Câștigă bine. Așteaptă un copil. Ne-am întâlnit la Sighișoara vara trecută. Se chinuia șă-și ridice soțul să-i pună o pătură sub cap. Adormise. Eh, niște pălincă de la el, din Ardeal. Mai ai? Ține. Ce mai face…? Vali cânta la chitară, Jalex greșise buda și se pișa de la etajul patru, pe geam, peste chiloții și sutienele puse de fete pe sârmă, la uscat, Ruxandra făcea cunoștință cu toată lumea, ce frumos e aicia, ce bine-mi pare că vă cunosc! Chioru (Crazy Eye), Florin și Costin discutau literatură, Mișu susținea că Agopian e mai bun decât Norman Manea. Încercări de a prinde esența în cuvânt. Demonstrații teoretice. Norman Manea. Agopian. Încercând și, poate, reușind. Dar, vorbind, mai luăm câte un gât de vodcă, băutura se oprește suspendată în aer, în eter, în idei, sticlele se plimbă printre noi de la unul la altul, rămâne cam toată lumea fără țigări. Florin s-a procopsit cu una, dracu’ știe de unde. Fumează jumătate și mi-o întinde. Firele prin contur. Se îngroașă. Mulțam. Nu citise Faulkner, mi-a promis că-mi aduce Salinger, Franny și Zooey, bătrâne, Faulkner e genial! Încearcă și Huxley, nici pe-ăsta nu l-ai citit, mă duc după Jalex să-l chem. Sfânta Treime. Să cinstim împreună această licoare sfântă care ne va înălța sufletele și ne va purifica ficații. Ne era greață. Luam cursurile de la Luminița și Carmen. Nu ne mai făceam probleme cu mâncarea, în cămin se găsea mereu câte ceva. Chiar și țigări. Dădeam toți banii pe băutură. Vreo jumătate de an. Florin era cu Duți, Jalex cu Andreea din anul patru, eu cu Andra, Pariu că’ntr-o lună te plictisești?, cu Valentina, am plecat toți trei la Cluj, eu, Jalex și Florin, Valentina muncea și nu putea lipsi de la serviciu, cu Agnes, nu plătisem căminul de câteva luni, ajunsesem să stăm câte opt în cameră, pe nașpa, aveam insomnii, mă durea stomacul. Începuseră să-mi revină ticurile. O tuse seacă, pe fond nervos. Și totuși, nu era rău. Amintindu-mi. Încă trei ani la cămin și, în ritmul ăla, ne curățam cu toții. De prin februarie am început s-o lăsăm mai ușor cu băutura. Rămâneam noaptea pe coridor cu Florin, beam cafea și fumam. Citeam. Avea coșmare. Îmi bătea în ușă. Îmi povestea. Taică-su mort. Îl visa mereu. Făcuse o depresie și era cât pe ce să moară și el. Doi ani în urmă. De atunci a început să citească teologie. Părintele Stăniloaie, Părintele Cleopa, Sfinții Părinți Apuseni. Ne contraziceam. Îi descoperisem pe Steven Weinberg, Feynman, Hawking. Argumentam. Până când, în stilu-i caracteristic, Florin mi-a relatat o anecdotă povestită de Cioran în Caiete. Undeva, la o universitate din Spania, un curs de Filosofie medievală.Toma D’Aquino. Cele cinci argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu. Profesorul întreabă, iar o studentă le prezintă dar, dom’ profesor, cu toate astea, eu tot nu cred în Dumnezeu. Imposibil, domnișoară! Dar sunt atât de clare, logice, poate că nu le-ați înțeles… Profesorul le reia, cu completările și explicațiile de rigoare. Dar cu toate astea, dom’ profesor, eu tot nu cred în Dumnezeu. Domnișoară – se enervează; bate cu pumnul în catedră – vă dau cuvântul meu de onoare că Dumnezeu există! E cel mai bun argument în favoarea existenței lui Dumnezeu, zice Cioran. Singurul. Cu șase restanțe eu, nouă Florin, știam că nu vom mai prinde loc la cămin. Regretam anticipat. Poate că e mai bine așa – spuneam. Pe naiba! – gândeam.

În vara lui 2005 Mădălin o cunoscuse pe Delia, iar Costel pe Lavinia. Nu le mai ardea de plecat… Sau poate că le ardea, dar nu mai aveau cum… Se ticăloșeau anii. Simțeam nevoia să mă refac fizic. Luam pastile pentru stomac. Redigest, chiar și Omez. Până la mijlocul lui septembrie am fost doar de două ori la mare (împreună cu ei) și câteva zile prin Galați, la o mătușă.

Începusem să scriu. Mai făceam uneori traduceri și câștigam binișor, suficient cât să-mi pot permite o garsonieră. Octombrie, noiembrie și decembrie am stat în Crângași, la Unchiu’, apoi l-am cunoscut pe Lucian și, un timp, rămâneam mai mult pe la el, vis à vis de Ruxandra, în cartierul Titan. Se despărțise de curând de Florin. Ne întâlneam zilnic. Mergeam la școală, ieșeam la bere, seara ne prindea în parcul de lângă bloc, unde povesteam până noaptea, târziu. Orice. Baba la care stătea ea în gazdă îi deschidea ușa în pielea goală și-i spunea fata mea, fă-mi o frecție, că nu mai pot de spate! Nimicuri, vise, cărți, planuri, frustrări, glumeam degajați, amintindu-ne cum era cât pe ce să fim împreună. M-am întors într-o noapte beat clampă în cămin și i-am bătut în ușă. Voiam să dorm cu ea. M-ar fi primit încântată. Încă nu era cu Florin. Dar dormea și nu s-a trezit. Oricum n-ar fi mers. Cu doi ani în urmă. Acum, poate, ne-am fi reproșat. Tacit. În orice caz, n-am mai fi pălăvrăgit ceasuri în șir, fără nici o reținere. Am fi citit Kant, Husserl și Hegel. La lumina lămpii, fiecare la el în pat. Sau la masa din bucătărie.

Într-o noapte visase că mergea de-a lungul unui tunel de sticlă, iar de-o parte și de cealaltă treceau frații ei, prieteni, profesorii din liceu – toți o priveau ca pe o arătare, nimeni n-o recunoștea. Își înghițea strigătul. Nu bătea cu pumnii în pereți, ca-n filmele horror americane. Simțea doar cum imaginea ei devine tot mai pală, mai subțire, destrămându-se.

– Să însemne ceva?

– Kafka – am zis. Îmi aduce aminte de Kafka. Metamorfoza. Ar trebui să scrii despre visul ăsta.

– Eu vorbeam serios, nu râde de mine! Poate ar trebui să mă duc la biserică. Dacă e vreun semn?… Parcă eram pe altă lume…

– Nu râd. Ești puțin paranoică, ce mare rahat?

Inventasem un joc: unul începea să povestească ceva real, de regulă din copilărie, iar celălalt încerca să intuiască mai departe. Continuarea. N-aveam voie să mințim. Se pedepsește prin excludere definitivă și irevocabilă.

– Treișpe ani. În toamnă, puțin după începutul primului semestru, mă transferasem la Eminescu. În iarnă eram mai mereu la biliard cu Ionuț Enache, Jordash, Pușcă, Motan, Teo – fiul directoarei adjuncte, de fizică – Tudor – al profei de mate, uneori Ono-Porno, și Cristi, handicapatul. Ce s-a întâmplat mai departe?

– Nuuu-i corect, de-unde dracu’ să știu eu?… Mai zi. V-ați certat de la femei.

– Greșit. Începusem să cânt la chitară, visam să-mi fac trupă de progressive, iar ceilalți îmi păreau limitați, lipsiți de orizont, fără nici un scop care să merite… Colțun se făcea prof de mate, Atanasiu economist,

– Iar pomelnic?

– Enache avocat – taică-su avea cabinet particular – niște încuiați. Vineri, după ultima oră – de geogra – am ieșit aproape toată clasa la bere. Your turn.

– Păi s-a întâmplat ceva special? Nu știu… ați băut ca niște porci și-ați început să borâți.

– Nu, atunci a fost ruptura. Mai devreme intuiai destul de corect, dar nu aia conta…

– Adică te-ai certat cu unu’ de la una, da’ de fapt ție nici nu-ți plăcea de ea, sau cum?

– Ba-mi plăcea, dar nu asta conta. Sau, mai corect spus, nu asta contează. Cred și acum că lucrurile ar fi stat altfel dacă n-ar fi existat acea zi. În afară de Motan și câteva fete, eram toți. Ziua lui Pușcă, el ne invitase. Ruxi

– Adică eu? (cu toții îi spun Duți, eu Diț, iar pe ea o cheamă Ruxandra).

– Nu tu, una mult mai mișto.

– Mulțam! Ție-ți plac astea de doișpe ani, lasă vrăjeala! Vezi că n-ai voie să minți!

– Ruxi era nouă, ca și mine. Se mutase în septembrie. Jordash – ca hipnotizat. În prezența ei nu mai putea articula un cuvânt. Într-o zi îi adusese flori, dar i le-a lăsat pe bancă, apoi a fugit în curte și a intrat abia odată cu profesoara. Nu era prost deloc, dar se purta ca un pămpălău.

– Și tu acuma… ce vrei? La doișpe ani…

– Treișpe. După prima bere, Ionuț a invitat-o la dans pe Beatrice, Teo pe Ioana (era de două ori cât ea; am întâlnit-o în 2000; se îngrășase ca un porc), Pușcă pe Marta, dar Jordash nu îndrăznea… Am dansat eu cu Ruxi, pe Wind of Change, îi povesteam cum o să-mi fac trupă, a urmat Forever and One, de la Helloween, îi cântam versurile la ureche, nici nu ne-am dat seama când au pus Temple of the King, iar de ceilalți din jur uitasem cu desăvârșire. Mirosea a flori de pădure. Gata! Zi ce s-a întâmplat.

– V-ați bătut, ce putea să se întâmple?…

– Eu cu Ruxi? Nu, după al treilea dans ne-am așezat și n-am mai vorbit toată seara. Mai târziu am jucat biliard pe perechi (doar băieții), iar pe la șapte seara am plecat. Băusem cu totul vreo patru beri și mă cherchelisem binișor. Da, în final m-am bătut cu Jordash, dar nu mai știu cum s-a întâmplat. A dat peste mine, ca din greșeală, când coboram pe Sărărie, mai jos de vila lui Plasov.

– Că știu eu unde-i vila lui Plaslov…

– Plasov, nu Plaslov.

– Plasov, tot un drac.

– Nu drac, doar un porc. Jordash a dat peste mine, tot el a început să țipe că l-am împins, ne-am luat la harță, Teo m-a prins pe la spate cu mâinile după gât, iar Enache mi-a cărat câțiva pumni în gură și-n nas; eram plin de sânge pe tricou. Crezi că tu ai venit aici să te dai la fetele noastre?! (Cu Jordash erau colegi din clasa I). (Fetele lor cotiseră pe Lascăr Catargiu, nu mai erau cu noi). Nu-mi zi ce-am făcut. Ce-ai fi făcut tu în locul meu?

– Mamă, ce mă enervam! Veneam cu tot cartierul, dacă eram în locul tău!

– Eram în aceeași clasă, rămâneam colegi încă cel puțin trei ani jumate. Dar nici n-am simțit vreun impuls să mă răzbun. Să-i torn dirigintei, sau să vin cu băieți… nu eram nici măcar nervos. Doar dezgustat. Nu de ei, de tot. Sentimentul, prima oară sentimentul de eu și ceilalți, de eu și restul lumii, că nu era locul meu aici. Un aici atoatecuprinzător. Teo, Jordash și Ionuț erau băieți isteți, într-un fel chiar simpatici, aproape că le dădeam dreptate, privind din exterior, adică nu c-așa aș fi procedat eu în locul lor (deși ai făcut-o – amintește-ți episodul Codrin! – n-am spus, doar am gândit), dar că puteau fi alții, tot aici se ajungea. Cu sau fără Ruxi. N-aveam chef să mă adaptez. Să învăț regulile haitei și să mă supun, sau să încerc s-o conduc. Un dezgust profund și o barieră de netrecut între mine și ceilalți. Mai departe?

– Te-ai dus a doua zi la școală și ai zis că te-ai lovit la fotbal.

– Nu, atunci am rămas în urmă, apoi am umblat aiurea vreo două ore pe străzi. Așa, cu tricoul stropit de sânge, și buzele sparte și-umflate. A doua zi nu m-am mai dus la Eminescu. Trei săptămâni n-am mai călcat pe la școală. Unde m-am dus?

– Într-o sală de jocuri, să joci Half Life.

– Another Life. Wrong.

– În pădure să cânți la chitară.

– Mă bătea gândul. Greșit.

– De-unde dracu’ să stiu?… Ai stat acasă, te-ai dus la bordel.

– Greșit. Greșit. Oricum nu-ți zic. N-are nici un sens.

În altă seară m-a rugat să-i explic un pasaj din Russell, nu era complicat, dar ne-a prins dimineața speculând pe marginea problemei gândire vs limbaj. Gândirea e posibilă și în lipsa cuvintelor.

– Hai mă Răducule, cum să fie posibilă în lipsa cuvintelor?

– De gândire holofrastică ai auzit?

– Holocum? Lasă-mă cu vrăjelile, vrei să spui că tu poți să-ți reprezinți ceva fără să ți-l descrii în cuvinte?

– Nu știu dacă pot. Poate că pot, însă e posibil ca succesiunea dintre reprezentarea în imagini, senzații, etc, și cuvintele care ne apar automat în minte să fie prea rapidă pentru a o putea percepe ca interval. Dar nu e vorba de asta, Dițul meu drag. Gândește-te că pentru a inventa un cuvânt (primele cuvinte) a fost necesar ca mai întâi cineva să gândească asupra obiectului de denumit.

– En arhe ein ho logos, e simplu, nu mă lua cu darwinisme și psihologisme, că io nu cred!

– Distruge (mental) toate scaunele din lume și interzice oamenilor să se așeze timp de câteva generații. Dar nu le lua și nevoia de a sta așezați. În plus, șterge-le din memorie și din istorie existența obiectului. Așteaptă vreo trei sute de ani și ridică intedicția. Nu crezi că se vor apuca să confecționeze – rudimentar, inițial din buturugi, sau redestinând diverse obiecte – scaune? Întâi vor simți nevoia, după, se vor pune pe treabă, apoi vor găsi o denumire.

Din cuvinte compuse, ca în germană. Buturugănshtat. Lemndefűnd.

– Și când spui untdelemn, sau pomme de terre, tu te gândești la unt, la prepoziția de și la lemn, respectiv, la fructe și la pământ, ori la ulei și la barabule?

– Nu, nu, degeaba îmi zici, io tot nu te cred. La început a fost cuvântul, scrie și-n Carte!

– Duți s-a mutat din Titan prin decembrie. O colegă de an îi propusese să împartă chiria pentru un apartament cu două camere, în zona veche a Bucureștiului. Trădătoarea!

Roman în pregătire la Editura Tractus Arte