Târg de arlechini (II)/ de Paul Mihalache

Nu m-am dus la nici o sală de jocuri, iar acasă în nici un caz nu puteam să rămân. Aveam treisprezece ani… Le spuneam alor mei că mă duc la școală și luam autobuzul 46 până la capăt, în Bucium, la marginea Iașiului, cam zece minute de mers pe jos de o mânăstire la care mai fusesem de vreo trei, patru ori, cu maică-mea, nu demult, la starețul Hrisostom, care citea pentru dezlegarea blestemelor și a vrăjilor de tot felul. Maică-mii începuse să-i meargă totul pe dos și simțea nevoia să se agațe de ceva – de orice. Cunoscuse o femeie din Soroca – Republica Moldova – care pretindea că vindecă bolile trupului și pe cele ale spiritului prin rugăciuni și bioenergie, iar mamei i se părea că cerul i se deschisese. Înainte să înceapă să lucreze pe ea, femeia a trimis-o să se închine, în trei zile consecutive, la moaștele Sfintei Parascheva, pe atunci încă la Trei Ierarhi. Abilă stratagemă. Și a funcționat. Maică-mea s-a simțit brusc mult mai ușoară și s-a lăsat pe mâinile terapeutei cu încrederea dată de noua credință. Mânăstirea (de fapt un schit – nici azi nu-i știu numele) avea o curte imensă, îngrijită, iar biserica era mică, extrem de răcoroasă, și mai mereu pustie. Mă contraria pictura de la intrare, cu Sfântul Gheorghe care străpungea cu sulița, dintr-o singură lovitură, un monstru îndurerat, lipsit de apărare. Nu-l înțelegeam. Cele două capete ale balaurului nu păreau să ceară decât îndurare. E adevărat – auzisem – calea Domnului e îngustă, dar pentru ce atâta ură? Ce făcuse acel balaur pentru a nu putea fi iertat? Aceeași soartă o voi avea și eu dacă nu mă voi pocăi la timp? Ce înseamnă la timp? Pot să păcătuiesc până pe la patruzeci, cincizeci de ani și după să-mi cer iertare și să urmez Legea Sfântă? Preoții îl iubesc pe Dumnezeu pentru că le este frică de El? Dacă nu, atunci de ce ne întâmpină, chiar la intrarea în biserică, cu o amenințare atât de fără echivoc? Nu, nu – îmi repetam mereu – Dumnezeu trebuie să fie bun, nu se poate altfel, El ne iartă și pentru o singură clipă de pocăință adevărată. Preoții sunt oameni și greșesc uneri. Dar dacă El e atât de bun, de ce există și rău în lume? Și de ce îi lasă pe unii dintre oameni să se abată de la drumul cel drept? Dumnezeu îți lasă Liberul Arbitru – mi-a răspuns, într-o zi, maică-mea, când am întrebat-o. Bine, bine, dar dacă El e atotputernic, de ce nu poate face în așa fel încât să fim și liberi și buni în același timp? Să avem de ales numai între lucruri frumoase? Mama se încrunta: El nu vrea să fie iubit cu forța. Dar nu renunțam cu una cu două: Ce, tu mă iubești pe mine cu forța? Sau eu pe tine? Mă iubești pentru că sunt al tău și mă vezi și te superi pe mine, dar sunt mereu aici, și îți trece indiferent ce fac. Doar nu mă iubeai când aveai cinșpe ani și nu știai că vei avea un copil? El de ce nu ne lasă să-L vedem? Să fim siguri că există și că e bun? Începea să-și piardă răbdarea. Continua pe un ton vădit iritat: Să fii atent ce zic preoții în biserică. Și pune mâna și citește și tu Biblia, să nu mai pui întrebări din astea fără sens. Îl superi pe Dumnezeu! Atunci fugeam la taică-meu și-i povesteam, iar el zâmbea împăciuitor, apoi îmi recita din memorie un catren scris, cu multă vreme în urmă, de un astrolog, matematician și poet persan, Omar Khayyam: Zic unii că există un Dumnezeu și zic / Că pentru a ucide, ființe a creat. / Pentru că-s urâte? Dar cine-i vinovat? / Sau pentru că-s frumoase? Nu mai pricep nimic! // Poate că nu era chiar ceea ce așteptam să aud. Aș fi vrut să-mi spună că da, Dumnezeu există și este bun, dar se luptă cu forțele întunericului și va mai dura ceva timp până când să le învingă. Și ne va ierta pe toți, pentru că El știe că Lucifer ne-a dus în ispită. Noțiunea de infinit nu îmi părea doar prea abstractă, ci și ilogică în cazul atotputerniciei lui Dumnezeu. Lupta dintre Bine și Rău ar fi fost mult mai plauzibilă și, în plus, incitantă. Ademenitoare. Dar cuvintele tatii, oricum ar fi fost ele, mă făceau să mă simt mult mai bine, important, complice la un adevăr – trist, ce-i drept, dar – rezervat numai celor ce au curajul să privească lucrurile în față. Nu-mi spunea niciodată ești mic, vei înțelege tu când o să mai crești; dimpotrivă, mă trata ca pe un partener egal de discuție, ceea ce, fără doar și poate, a contat decisiv, dacă nu chiar în formarea unor convingeri, cel puțin în direcționarea căutării unor răspunsuri. Silogismul lui Khayyam în formă de catren era poarta spre o lume nouă (a celor care aleg Adevărul. Cu majusculă). Un an mai târziu, mă pomeneam citind Darwin și Einstein. Dacă înțelegeam cinci fraze din toată cartea îmi era suficient. Simțeam că intru în posesia a ceva esențial și infailibil. Raționamentul. Acceptarea sau respingerea unei idei numai și numai în baza argumentelor. Observam, cu orgoliul și detașarea adolescentului care se maturizează, cum inima mi se închidea în fața cuvintelor liturgice, iar mintea mi se deschidea pentru a primi adevărul.

Însă, la treisprezece ani, încercam să-mi închid atât inima cât și mintea în fața celor de vârsta mea, a colegilor, și chiar a prietenilor de joacă din cartier. Uneori rămâneam ore în șir în biserică, așezat pe un scaun din apropierea altarului, alteori în curte, sub copacii umbroși, și citeam tot ce-mi pica în mână. Adică nu chiar tot ce-mi pica… luam cărți de acasă, din bibliotecă: Greene, Huxley, Somerset Maugham, Saki, Jerome K. Jerome, în special literatură engleză, dar răsfoiam și cărți sfinte lăsate de preoți în biserică, la îndemâna oricui. Nu fără oarece teamă: dacă or să mă certe și-o să mă trimită acasă? – îmi spuneam (Imaginea Sfântului Gheorghe revenea ori de câte ori aveam sentimenul că fac ceva interzis). Nu erau mulți călugări – cel puțin eu nu-i vedeam, poate-or fi stat în chiliile lor să se roage de dimineața până seara pentru mântuirea lumii. Însă fratele Ioan, un moșneguț trecut, cu siguranță, de optzeci de ani, îmi făcea mici daruri de câte ori ne întâlneam: cruciulițe sfințite, iconițe din carton, chiar și cărți duhovnicești. Roagî-ti pentru suflitu’ fratilui Ioan – îmi zicea. Țini șî lumânaria ista. Aprindi-o la vii. Îi mulțumeam. Nu așa, să șie primit s’ zâșe. Răspundeam: Să fie primit, părinte! Zâmbea, oarecum măgulit și stânjenit în același timp: Frati, nu părinti, fratili Ioan, îs io. Fă senu’ crușii! Îmi era tare simpatic. Mă apostrofa cu atâta blândețe… (N-avea nimic din îndârjirea sfântului din pictură). Nu așa, drașe! Când spui “Amin” duși mâna driaptî sus, pi umărul stâng, nu-n drieptu’ inimii. Așa s’ fașe corect. Îmi plăcea să-l provoc: Părinte (nu mă mai corecta) dar ce contează în fața lui Dumnezeu că duci mâna mai sus sau mai jos? Se încrunta o secundă, nu încurcat, ci doar căutându-și cuvintele, apoi continua, cu vocea lui subțiată de ani și asceză: Păi când zâși în numili Tatălui baji dejtu’n gurî sau duși mâna la frunti? Ș’apoi la ș’a Fiului n-o duși aișea, și atingea pantalonul în dreptul prohabului. I vorba di respect pentru șele sfinti, înțeleji? Da’ un’țî crușulița pi cari ț’om dat-o ieri? Mințeam: Am dat-o, părinte. Mi-a cerut-o un coleg și i-am dat-o lui. Adevărul e că de pe atunci nu eram prea convins, și ascundeam într-un sertar de lângă pat tot ce-mi dădeda el. Oarecum stânjenit. Dar cu un sentiment de vinovăție mai ușor de suportat decât cel al falsității și al ipocriziei din momentele în care recitam cu glas tare, în cor, Tatăl nostru, la începutul și la finalul fiecărei ore de religie. Îmi făceam semnul crucii numai cu limba și spuneam de trei ori, în gând, Doamne Dumnezeule, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul, seara, înainte de culcare. Ehe, dar din dar s’ fași Raiul. Hai cum mini sâ-ți dau alta. S’ ai ș’ pentru suflitu’ tău.

Biserica era un loc răcoros, iar cruciulițele obiecte decorative (deși nu le purtam). Însă mă simțeam atât de bine acolo, încât începusem să mă gândesc că, poate, acela e Locul. Fratele Ioan m-a învățat rugăciunea inimii, și-o spuneam fără prea multă convingere, dar mă liniștea când nu eram în apele mele, sau când îmi era frică. Îmi golea mintea de gânduri și redeveneam calm. Dacă aș fi continuat să merg la schit încă vreun an, obișnuințele poate că s-ar fi transformat în convingeri. (Ca’n Pariul lui Pascal.) Cine știe?… (Nu cred!) Însă, după trei săptămâni, diriginta a sunat acasă și a vorbit cu ai mei. A trebuit (după scandalul de rigoare) să mă întorc la școală. Tot fără convingere. Ruptura era ireversibilă, iar cele trei săptămâni de absențe o adânciseră și mai mult. Dar am reușit să mă prefac destul de bine. În scurt timp mă considerau (iar?) unul de-al lor. Eram portar în echipa de fotbal, profesoara de română, doamna Bostan, mă lăuda, jucam biliard cu băieții, ieșeam la bere. Aproape că-mi reintrasem în rol.

Roman în pregătire la Editura Tractus Arte