Târguri de orice. GALERIE FOTO

Am fost încântat atunci când am descoperit, la începutul anilor ’90, târgurile permanente cu produse alimentare tradiționale sau de artizanat de la marginea șoselelor intens circulate din Ungaria, sau brocantele pariziene în care puteai găsi orice. Locurile erau curate, aerisite, vânzătorii amabili și dispuși la dialog și negociere a prețului, iar trecerea de la un stand la altul, asociată cu privitul exponatelor, echivala cu o plăcută destindere, fie și în lipsa oricărui chilipir.

Apoi au apărut și la noi, mai întâi pe Valea Prahovei, în zona Sinaia – Bușteni, astfel de târguri cu produse de artizanat și suveniruri produse în serie, începând de la tradiționalele jucării și bastoane de lemn, continuând cu oale și cești pictate cu Dracula sau Castelul Peleș și terminând cu veste de piele, cojoace, cergi, papuci de casă sau căciuli. Au avut și ele cândva farmecul lor, de iarmaroc, dar, în lipsă de imaginație și curaj, sortimentul de produse a rămas cam același, calitatea lor a început să șchioapete, iar deverul să scadă.

Inevitabil, târgurile de orice fel au cuprins și Bucureștiul. În 1998, colecționarul Șerban Drăgușanu a început să organizeze în curtea Palatului Șuțu un târg internațional (adică mai veneau din Bulgaria, Ungaria, Moldova) al colecționarilor, o dată, apoi de două ori și, mai recent, de nouă ori pe an: cărți poștale, timbre, medalii, bancnote, monede, cartele telefonice, mici obiecte de epocă, toate la prețuri onorabile. Din când în când în locul negustorilor colecționari, expun spre vânzare producătorii de hand-made, lucrușoare ce pe timpul comuniștilor erau atracția magazinelor de fond plastic, singurele unde se mai găsea și altceva decât butucănoasele articole stas ale industriei socialiste. Între timp a devenit tradițional și Kilipirim – târgul de cadouri de Crăciun de la sala Dalles. Ulterior a apărut și concurența (cam țigănească) ambulantă de pe șoseaua Kiseleff, cu prețuri mai mari, piese kitsch și mobilier. Noroc că zona Muzeului Țăranului Român salvează onoarea târgurilor artizanale, găzduind în curtea sa în zilele marilor sărbători religioase ale anului autentici meșteri populari din toată țara. În toamna lui 2008, Primăria a organizat Târgul Bucureștilor în centrul vechi al Capitalei: cu figurație în costume de epocă, cu actori pe scenă, cu tonete de înghețată, vată de zahăr, mici și bere, cu artiști artizani de la Institutul de arte plastice oferind pe alese litografii printre ruinele din vechea Cetate. Lume multă, fotografii, animație.

Marea explozie a târgurilor s-a produs însă în domeniul produselor alimentare zis naturale, tradiționale (cârnați, salam, brânză, țuică, vin, dulceață). S-au instalat unde nici nu gândești. De exemplu, “însetat” de lectură subțire și “înfometat” de cele mai diverse cunoștiințe, în drum spre Romexpo, la Târgul de carte Gaudeamus, omul își poate umple geanta cu o slănină afumată, cu un caltaboș, o prăjitură de casă, un vin negru puterea ursului sau o pălincă tare de să-i crape urechile, pe care le poate savura acasă, înainte sau după desfătările livrești. Dacă n-ar fi fost sculptați, poate că și eroilor patriei așezați de Constantin Baraschi pe un imens soclu în fața Academiei militare (numită acum, mai doct, Universitatea Națională de Apărare “Carol I”) li s-ar face poftă de produsele scoase la vânzare pe cele două șiruri de căsuțe de lemn de la picioarele lor. Ce să mai vorbim de Champs Élysée-ul românesc – fostul bulevard “Victoria socialismului”, actualmente al “Unirii” – invadat și el, chiar în fața Casei poporului, de un la fel de pitoresc-kitsch-ist târg cu de toate și de orice fel. București, orașul târgurilor de orice.