Țarul secolului XXI/ de Ziarul de duminică

Anna Arutunyan

Țarul Putin

Din interiorul cultului puterii în Rusia

Editura Meteor Press

Această carte de actualitate – a unei jurnaliste ruso-americane care a trăit în Rusia in ultimii zece ani – poartă cititorul într-o călătorie prin Rusia lui Vladimir Putin, cel pe care revista Forbes l-a numit în anul 2013 „cel mai puternic om din lume”.

Este o radiografie a Rusiei contemporane, a culturii și economiei sale, precum și a spiritului popular care i-a permis lui Putin să capete dimensiunile unui adevărat țar. De unde provine genul acesta de putere? Răspunsul nu se află numai în conducător, ci mai ales în popor: de la muncitorul pauperizat care apelează direct la Putin pentru ajutor, la businessmani, ofițeri de securitate și oficiali din guvernul adesea disfuncțional al lui Putin, care așteaptă instrucțiuni și protecție din partea conducătorului lor. Este examinată întreaga conjunctură socială și politică în care reînvie un stil de guvernare autocrat odată cu vechiul tip de relații feudale care au guvernat Rusia de-a lungul vremii în absența guvernării legii.

Anna Arutunyan a călătorit prin toată Rusia pentru a scrie reportaje despre politica rusească modernă. Ea a intervievat oligarhi și polițiști, dar și mulți cetățeni de rând. Cartea ei, care a fost tradusă în 10 limbi, este o explorare penetrantă și revelatoare a felului în care mitul, puterea și chiar religia interacționează pentru a produce relația de dragoste și ura dintre poporul rus și Vladimir Putin.

„Toți foștii agenți de securitate pe care i-am inetrvievat au ajuns mai devreme sau mai târziu la această problemă esențială a trădării – nu trădare din partea patriei, ci din partea guvernului. Toți s-au plâns de lipsa unui țel mai înalt, care făcea parte integrantă din munca lor. Țelul acesta înalt a fost identificat în diverse moduri: majoritatea l-au descris ca ideologie, alții au vorbit despre patriotism, alții despre legi. În limba rusă, unul dintre cuvintele pentru trădare și înșelare este izmena, un termen care are de asemenea conotația schimbării. Ideea că-ți poți schimba stăpânii sau că poți schimba un set de valori față de care ai depus un jurământ de loialitate este profund tulburătoare și inadmisibilă pentru orice ofițer.

Si totuși, exact asta au fost siliți să facă marea majoritate a ofițerilor în anii 1990.” (pag.99)

„Structurile de securitate ale Rusiei par să fie dominate de o manie a dreptului divin. Un demnitar rus a spus cândva despre Vicktor Cerkesov, fostul șef al Serviciului Federal pentru Controlul Drogurilor, înființat de Putin și o mlădiță a KGB-ului, că avea convingerea că forțele de securitate erau ca masonii, cu sarcini primite de la Dumnezeu. La apogeul influenței sale, Cerkesov, care ulterior a căzut în dizgrația lui Putin după ce, în 2007, a demascat un război preelectoral între clanuri din interiorul organizației, afirmase că silovikii, termenul referindu-se la personalul securității și însemnând literalmente oamenii forței, erau văzuți în general ca semizei… care fie vor salva Rusia, fie o vor nenoroci. Pentru fostul ofițer KGB Ghennadi Gudkov, care a devenit un parlamentar important, serviciile de securitate au constituit de asemenea un fel de frăție masonică.” (pag. 102-103)

Iată un fragment din carte:

În ziua aceea, redacția noastră n-a avut ușă. Când a fost scoasă din țâțâni, au ieșit la iveală detaliile uzate ale furnirului de buget redus („Astea-s regulile”, a rostit cu respect un manager, când a fost întrebat de ce era necesară demontarea ei). După patru ore de anticipare incomodă, o femeie în taior negru decoltat, ușor sexy, și bluză albă cu dantelă (aceeași, probabil, purtată la nenumărate evenimente de protocol de la Casa Albă), s-a aplecat prin deschiderea aceea și a anunțat mulțimea de paznici sfrijiți, jurnaliști și membri de personal care se înghesuiau înăuntru că „sunt pe drum”.

Agitația începuse de fapt cu patru zile în urmă, vineri, când o circulară care nu prevestea nimic bun îi anunțase pe șefii de departamente din întreprinderea bugetară că, „datorită unui regim special, în ziua de marți 24 februarie” niciun vizitator nu va avea voie să intre in clădire. „Deplasările” angajaților in exteriorul birourilor lor aveau să fie „reduse” sau „limitate”. „Deplasările” angajaților la etajul al doilea (unde se aflau birourile noastre) aveau să fie „limitate la maximum”. S-a sugerat chiar ca anumite persoane să nu se prezinte deloc la serviciu. Motivul pentru măsurile speciale n-a fost menționat insă niciodată. Angajații și-au transmis unii altora cu glas scăzut știrea „vizitei”, repetând în glumă ce-i vor spune „vizitatorului” dacă vor avea ocazia.

Oamenii au fost înștiințați să nu lase niciun obiect pe birouri. Toate fotografiile și afișele au fost îndepărtate – inclusiv mica ilustrată a unei traducătoare, cu un desen în stilul anilor 1950 care-l arăta pe Putin alături de inscripția: „Te văd, nu lucrezi!”

Întrebată de ce fusese scoasă ușa din țâțâni, o femeie de serviciu a replicat neîncrezătoare:

– Nu știți cine vine mâine aici?

Cei din clădire vorbiseră așa încă de vineri; vizita prim-ministrului Vladimir Putin era minimalizată eufemistic prin „un vizitator VIP” sau „un regim special”, sau în cazul acestei femei de serviciu, simplu prin „ei”.

– Ei sunt așteptați la ora 11, dacă binevoiesc să treacă pe-aici. Vor merge pe coridorul ăsta, în arhivă, apoi mai departe spre sala presei.

Femeia de serviciu, care a dorit să fie identificată doar prin prenumele Tatiana, știa itinerarul pentru că aspirase zonele respective exact de trei ori în timpul weekendului, când era pustiu. Iar acum o făcea din nou: spăla toate suprafețele din toate încăperile asupra cărora putea sau nu să poposească privirea premierului.

– Așa a fost dintotdeauna, a spus ea. Și pe timpul lui Elțin trebuia să facem la fel. După aia, ne fac vânt de-aici, ca nu cumva, Doamne ferește, să dea cu ochii de noi.

Partea cea mai neplăcută era că totul putea fi în zadar.

– Și dacă el nici măcar n-apare?

Dar în după-amiaza zilei de 24 februarie, după trei ore de așteptare, a fost până la urmă clar că, da, ei vor trece pe-aici și cele trei zile de frecat ale Tatianei nu vor fi irosite.

După ce reprezentantul presei i-a anunțat, aplecandu-se prin deschidere, un alai s-a înghesuit lent înăuntru. În mod instinctiv, m-am sculat în picioare. Un cameraman din spatele meu mi-a șuierat să stau jos.

Înaintând fără grabă, pășind în mijlocul lor și măsurând din priviri tot ce era prin preajmă, prim-ministrul a intrat cu un evident mers țanțoș, ca un CEO care-și inspectează compania. Grizonant și afabil, binevoitor și sinistru, era în același timp plictisit, măreț și înspăimantător.

A încuviințat din cap și a răspuns la zambetul primei fete frumoase din redacție, apoi, ușor distant, s-a lăsat condus spre noi.

– Și-au depășit concurența în ce privește accesările on-line, l-a informat cu gravitate directoarea organizației pe care o vizita.

Îi prezenta birourile unui ziar de limba engleză, un brand care intrase recent sub controlul agenției de știri finanțate de stat și care, la ordinul premierului, fusese relansat. El a încuviințat din cap și a zâmbit. Îi plăcea ce vedea.

– Câți oameni lucrează aici? a întrebat-o cu glas abia perceptibil, care s-a auzit în toată redacția.

– Treizeci, a răspuns ea.

În realitate, erau mult mai puțini; pentru a umple locurile goale, angajați din alte departamente fuseseră obligați, spre marea lor nemulțumire, să-și petreacă jumătate din ziua de muncă lângă noi.

Când a ajuns în mijlocul încăperii și s-a oprit la doi metri de mine, mi s-a părut firesc să-l privesc în ochi, să zambesc și să-l salut. Mi-a răspuns silențios, cu o încuviințare din cap, m-a privit direct vreun sfert de secundă, a clipit o dată, ca obiectivul unui aparat foto, și, după ce mi-a acceptat existența, s-a uitat la altcineva.

După ce i-a privit pe toți în ochi, s-a întors către directoare și a întrebat-o:

– Asta-i tot?

Apoi s-a răsucit și a plecat.

Doi membri străini ai redacției, care stătuseră la mai puțin de un metru de locul unde se oprise Putin, au decretat momentul dezamăgitor și l-au comparat cu un episod din M. A. S. H. Decepția lor era ușor de înțeles: cât timp au așteptat apariția prim-ministrului, au fost ținuți două ore în cabinetul directorului general, care-i instruise cum să pronunțe „Vladimir Vladimirovici”, cum să ceară permisiunea de a se fotografia împreună cu el și cum să-i strangă mâna în modul cel mai elocvent.

Dar, paralizați de apropierea față de Putin, nu au schițat niciun gest.

Totuși, străinii aceștia și directorul general rus n-aveau să se înțeleagă niciodată unii pe ceilalți; pentru străini, vizita lui Putin însemna o perturbare iritantă a zilei de muncă, în timp ce pentru directorul general însemna, evident, mai mult: cu cateva ore înainte, când îl întrebasem dacă Putin va trece cu adevărat prin biroul nostru, el încuviințase fără un cuvant, cu o privire de extaz copilăresc, pe care am fost uimită s-o văd pe chipul unui adult altfel inteligent.

Cu excepția circularei, nimeni nu mă instruise cum să mă comport în prezența premierului și fostului președinte al Federației Ruse. Nu mi s-a spus să mă ridic in picioare cand el a intrat in biroul nostru, nici să-mi fac griji pentru că scriam un articol despre procesul dușmanului său, Mihail Hodorkovski, considerat, in general, ca fiind un proces politic.

Nimeni nu i-a cerut directorului general să-i instruiască pe angajații săi să se apropie de Putin și să-i strângă mâna. Dimpotrivă, în timpul inspecției finale dinaintea sosirii, directoarea organizației ne-a spus în mod specific să ne „relaxăm”.

Și, deși ni s-a atras atenția să ne golim birourile înainte de vizita lui, nimeni nu mi-a făcut vreo aluzie să îndepărtez un teanc de cărți cu titluri ca Rusia lui Putin, ruinele opoziției. Am crescut în SUA și fusesem cândva mândră fiindcă în liceu refuzasem să susțin jurământul de credință față de steag și națiune, considerându-l servil și totalitarist. Dar aici, în Moscova, cu o jumătate de oră înainte de a-l vedea pe conducătorul de facto al Rusiei, am înlăturat eu însămi cărțile de pe birou. De ce?