Te voi răpi la noapte! (I). Ileana/ de Stelian Țurlea

Când mi l-a prezentat soră-mea Ilona pe Meme Florescu, am fost convinsă că a dat peste un fante care-o s-o facă nefericită. Exact ca în ilustratele interbelice, doar că n-avea uns cu briantină părul bogat și negru. Falnic, cât un brad, bine legat, impunător. Eram convinsă că se aștepta ca toate femeile să leșine de plăcere la fiecare zâmbet al lui, de parcă ar fi fost Cary Grant, și zâmbetele se înșirau ca pe ață. Nu mi-a fost greu să aflu că intrase de mult în gura lumii ca o poamă rară, se spunea că avusese toate femeile posibile, fără să iubească vreuna. Îl iubeau în schimb ele, pentru că era chipeș, frumos, atletic, burlac, bogat, prototipul ginerelui așteptat de toate mamele. Și incredibil de impudic. Toate sperau să pună mâna pe el pentru totdeauna ori măcar să-l ducă la cununie o vreme, cât să-i pape banii, dar niciuna n-a reușit mai mult decât să i se vâre-n pat. Niciuna însă nu-i purta pică, el nu promisese nimic, se aruncaseră singure în brațele lui, dar nu-mi vine să cred să fi rămas vreuna care să nu-și închipuie cum i-ar scoate ochii cu gheruțele, zâmbind și cu mare drag, dacă ar fi avut prilejul. Avea el grijă să nu se ivească prilejul ăsta.

Nimeni nu știa de unde apăruse, ce făcuse în tinerețe, unde și ce studiase, dacă studiase, și la chestia asta cu studiile toți o lăsau mai moale, în vremurile de-acum mereu mai mulți sunt convinși că diplomele te-ncurcă și reușita-n viață ține de alte priceperi. Era clar că Meme Florescu le avusese, iarăși nimeni nu știa de unde începuse, dar acum avea câteva firme ale lui, în alte câteva era acționar cu participare majoritară, îl curtau mai multe partide ca să-l mulgă de bani, amenințându-l, mai voalat, mai direct, c-o să-l calce fiscul pân-o să rămână lefter, dacă nu trece de partea cuiva, ca orice afacerist cu scaun la cap. Meme Florescu n-o făcuse și încă rezista. Se învârtea în același cercuri parcă dintotdeauna, nu se întreba vreunul când apăruse prima oară sau cine îl adusese. Oricum se obișnuiseră toți să nu fie sindrofie la care Meme să nu apară măcar în trecere, câteva clipe, cât să sărute niște obrăjori pudrați și parfumați sau să strângă zdravăn niște mâini. Rareori rămânea mai mult, se știa că e prea prins cu treburi, chiar dacă nimeni nu înțelegea care-s treburile alea, nimeni nu putea spune că-i cunoaște programul, ce face sau dacă e dator cuiva. Nici măcar Ilona, care ajunsese surprinzător de repede omul lui de încredere. Soră-mea Ilona, în calitatea ei de consilier juridic, îi devenise mâna dreaptă, adică la un moment dat aveau să i se spargă toate oalele-n cap. Ori era nebună de legat, ceea ce înclinam să cred din adolescență, ori avea un as în mânecă cu care putea deveni periculoasă. Și de asta o credeam în stare.

Bărbatul mi-a zâmbit într-un fel special, care trebuia să mă facă să mă simt singura ființă omenească de pe pământ. Am înțeles pe loc de ce erau moarte femeile după el. Apoi m-a străpuns cu privirea, vrând să-mi transmită ceva, convins că reușește, iar eu trebuie să fiu capabilă să descifrez, dar în clipa aceea n-am priceput decât că abia așteaptă să mi-o tragă și numai prezența soră-mii îl oprește să se dezlănțuie. Aveam și eu o fixă. Încă o mai am. Abia m-am abținut să nu-i zic ceva și cred că se vedea în ochii mei ca un vierme libidinos. Pe loc, totul mi s-a părut demn de milă: numele lui, chipul, manierele de frizer, statura falnică, deși era îmbrăcat cu o cămașă cadrilată de firmă atârnând pe deasupra pantalonilor, fără cravată, cum se purta, pe care o înlocuise cu un fel de eșarfă legată neglijent, mai degrabă un fular de mătase strident colorată, n-ai fi zis că era patron de succes, ci un fante de bani gata întârziat, pe deasupra mai avea și o havană falică între dinți, niciodată aprinsă, semnul suprem de aroganță macho. Ce înseamnă experiența tristă!

A făcut tot posibilul să rămână câteva clipe singur cu mine, cerându-i Ilonei să-i redacteze un act, eram atât de convinsă că-i un pretext, încât nici n-am prea fost atentă că-mi spunea că vrea să mă roage ceva între patru ochi, nu mi-era gândul decât la libidinoșenia lui. M-am îndepărtat cu răceală de biroul la care stătusem și-mi aruncam privirea pe fereastră, într-o curte interioară plină de gipurile boșilor din clădire, nu l-am simțit când s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr, m-am scuturat surprinzându-l cu bruschețea mea, s-o fi așteptat să cad în fund doar că se uită la mine. Încă nu înțelesese că nu mă dăduse pe spate. Până să mai zică ceva, a intrat Ilona. Aproape c-o bănuiam și pe ea că s-a-ntors atât de repede convinsă c-o să ne prindă îmbrățișându-ne, devenisem brusc paranoică, dar chiar n-avea cum să redacteze actul ăla în câteva clipe, doar dacă nu era totul făcut dinainte și atunci nu mai înțelegeam nimic, însemna că este și ea complice. La ce anume, încă nu-mi dădeam seama.

Dar Meme Florescu a găsit până la urmă o cale să rămână singur cu mine chiar în acea zi și nu mi-au trebuit mai mult de cinci minute să înțeleg că nu-l interesa persoana mea decât în măsura în care îi puteam fi de ajutor. Și era convins că îi puteam fi de ajutor ca nimeni altcineva!

Să n-o mai lungesc: sora lui dispăruse în Spania, nu mi-era clar de ce se dusese acolo, poate să-și caute de lucru, deși avea cam tot ce-i trebuia și aici, în România. Nu mai dăduse niciun semn de multișor și toate încercările lui Meme Florescu de-a o găsi se loviseră de un zid. Începuse să se teamă de ce era mai rău, a vorbit cu un consul de la Castellon care-i fusese coleg de școală, dar și acela ridicase din umeri, bănuiesc că n-avea niciun chef să se amestece într-o treabă care nu-i mirosea a bine. L-a căutat pe marele profesor de hispanistică Dănuț Munteanu, cu care împărțise tată-său pe vremuri o iubită, înainte ca omul să ajungă în Spania, la Madrid întâi, apoi în Tenerife, unde i se oferise o catedră unicat și dobândise prestigiu și onoruri ca Dan Munteanu Colan, își adăugase, potrivit obiceiului spaniol, numele bunicului, mare episcop în Ardeal la vremea Marii Uniri, cine mai știe astăzi? Lumea habar n-are de oamenii mari ai nației. Dar nici măcar Dănuț Munteanu n-a reușit să descâlcească ițele.

Meme Florescu înțelesese că nu prea are șanse cu autoritățile, așa că-mi cerea ajutorul. Cu discreție extremă, nu trebuia să afle nimeni, nici măcar Ilona, ei o să-i spună mai târziu, dacă află acum, pe cât e de exaltată ar insista să meargă și ea și sigur ar încurca totul. Știa că fusesem de mai multe ori în Spania, să fac reportaje pentru Știrile Protv, îi filmasem pe cei care reușiseră și pe cei care trăgeau mâța de coadă, tot sperând să le surâdă norocul și amânând la calendele grecești întoarcerea în țară. Nimeni nu m-ar fi bănuit dacă mă duceam din nou și începeam să pun întrebări în dreapta și-n stânga, cât mai discret și oarecum indiferentă, în vreme ce chiar filmam pentru postul meu de televiziune. Era dispus să-mi asigure cu generozitate toate costurile, ar fi aranjat el cu conducerea televiziunii și n-ar fi transpirat nimic. Era atât de convins de reușita proiectului, încât am știut din prima clipă că orice dubiu din partea mea n-ar fi avut nici măcar o șansă la un milion să-i schimbe planurile.

Ceva îmi șoptea că nu trebuie să accept, dar făcusem deja greșeala să-l ascult până la capăt, fără să-i tai macaroana și omul mi se părea cu adevărat disperat. N-o spunea în niciun fel, din mândrie sau naiba știe de ce, dar, chiar dacă se controla de minune, în privirile lui se distingea o sperietură grozavă, care nu putea însemna decât că fie știa mai multe decât îmi spunea și păstra amănuntele din teamă, fie ținea cu adevărat la soră-sa, cum se întâmpla cu frații de pe vremuri.

Erau câteva semne care păreau să mă avertizeze că e bine să mă țin departe. Însă niciodată nu ținusem seamă de semne și de coincidențe, așa că m-am aruncat cu capul înainte, cum făcusem și altădată. Habar n-aveam cum se face o anchetă polițienească, dar mi-am închipuit că nu poate fi prea diferită de investigațiile mele jurnalistice. Nici când porneam să lămuresc un subiect pentru Știrile Protv nu știam mare lucru. N-aveam niciun plan, dar la fața locului mi se lumina mintea. Fusesem mereu convinsă că viața e mai interesantă când nu plănuiești nimic.

În mai puțin de zece zile eram din nou în Spania.

Și acum mă gândeam dacă nu mă vârâsem de bună voie în cel mai mare pocinog. Încă de la început.

Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea Românească