Te voi răpi la noapte! (VI). Nina/ de Stelian Țurlea

Făcuse o obsesie pentru condus, dar taică-său refuza să discute subiectul. O crescuse ca pe o prințesă, după ce maică-sa murise într-un accident de mașină și nu-i trecuse niciodată prin cap să se însoare din nou. Îi oferea tot ce-și dorea, dar îi pusese un număr de reguli stricte pe care ea nu le-ar fi încălcat niciodată. Nu știa ce s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi încălcat, dar presimțea că tati putea fi și îngrozitor, pe cât de blând se purta cu ea. Când a împlinit 18 ani, a vrut să-și ia carnet de șofer, dar tati a refuzat să discute subiectul. Era îngrozit că ar putea muri într-un accident. Ea era îngrozită că nu poate începe să trăiască cum dorește. Probabil atunci s-au dat toate peste cap. S-a gândit să încalce regulile și primul pas a fost uimitor de simplu.

Și-a făcut un piercing în buric și a început să umble cu topuri cât mai scurte, să-l pună în valoare. Lui tati nu-i venea să creadă, dar înțelesese într-o clipă că, dacă face scandal, o s-o vadă în două zile cu cercei atârnați de nas ori cu un piercing în limbă, întocmai ca prostituatele din filmele porno.

Al doilea semn de revoltă a fost tunsoarea, își tăiase părul perie în dreptul tâmplelor și-l lăsase creastă în vârful capului, dată cu fixativ din belșug să stea țeapănă, vopsită în violet, ca și buzele, pleoapele și unghiile pe care, oricât le rosese în timpul școlii, încă mai aveau o formă lunguiață, ca boabele fine de fasole. Sărea în ochi că tati fusese șocat când a văzut-o, dar nici de astă dată n-a zis nimic.

În nopțile care au urmat, ascultând-o pe Miranda Kerr Angel cu căștile pe urechi și bâțâindu-și capul atât de tare că începuseră s-o doară mușchii gâtului, Nina începu să se întrebe dacă alesese protestele cele mai potrivite. Îi era greu să doarmă cu creasta enormă de cocoș, a cărei culoare nici măcar n-o avantaja. Iar piercingul din buric nu-i spunea nimic, orice adolescentă își putea face unul peste noapte, fără s-o bage careva în seamă. Iar până acum nu se uitaseră la ea decât niște derbedei gata să le curgă balele după orice fată. Nici ghetele butucănoase, nici blugii prespălați și găuriți sau tricourile cu inscripții provocatoare de genul N-ai să mă ai câte zile ai să ai!, ori Jinduiește, mâine ai să plângi!, ori La pieptul meu ți se face ca piatra! nu-i mai păreau demne de atenție. Cel mai bine ar fi fost să se poarte ca Hannah Montana, ziua să fie ceva, orice, iar noaptea cântăreață rock și să aibă toată puștimea lumii la picioare. S-a gândit să-și testeze imaginea ducându-se la o discotecă. Și asta ar fi fost un semn de revoltă, tati fusese mereu convins că nu există pierdere de vreme mai mare pe lume.

A nimerit în barul lui Alfonso, unde auzise că seară de seară înnebunește lumea cu rockuri vechi formația pe care și-o făcuse Pablo Piciul, strănepotul Tatarabuelei. Și-l amintea din școală, era cu doi, trei ani mai mare, nu se uita el pe vremea aceea la puștoaice ca ea, așa că nu-i putea spune:

– Hei, noi doi am fost colegi de liceu!

Ar fi privit-o ca pe-o arătare, mai urma să-i spună să plimbe ursu și dacă s-ar fi ajuns aici, chestia asta Nina chiar n-ar fi suportat-o!

Dar n-a fost nevoie să-i spună ceva, i-a vorbit el primul, într-o pauză. Ținea în mâini o cană enormă plină ochi cu suc din care sorbea cu nesaț, se vedea că e teribil de însetat, nădușeala i se adunase broboane pe frunte și pe tâmple, iar cămașa înflorată îi era atât de udă c-o puteai stoarce.

– De ce ți-ai făcut creasta aia? a întrebat-o.

I-a stat pe limbă să-l înjure, cine se credea puștiul ăsta, Elvis? S-o fi așteptând ca ea să cadă-n fund la vorbele lui? Nici măcar tati nu-i făcuse vreo observație! N-a apucat să spună ceva, el a continuat, privind-o drept în ochi:

– Erai foarte frumoasă în școală.

Probabil că a roșit. Oricum, a simțit că i-a fugit pământul de sub picioare.

– De unde știi tu asta?

– Știu. Erai cu doi ani după mine, în clasă cu sora lui Felipe, care a plecat la Barcelona să facă jurnalistică.

Sora lui Felipe fusese cea mai bună prietenă a ei și într-o vreme își închipuise că se îndrăgostise de Felipe, până l-a văzut sărutându-se de mai multe ori cu o maimuțică despre care toată lumea zicea că e o tocilară și o băgăcioasă cu care e bine să n-ai de-a face.

– Nu te superi că tot beau, dar scoate untu din mine chitara aia…

Nu prea avea ce să-i răspundă, tot el a continuat:

– Nu te-am mai văzut demult. Chiar mă întrebam dacă mai ești în oraș…

– Și tu cânți demult în barul ăsta? a reușit Nina să îngaime.

– De vreo două săptămâni. Când n-are spectacole vară-mea Antonia. Dar o să mă opresc, vreau să fac altceva.

Nina a știut că trebuie neapărat să spună ceva, dacă nu vrea să-l vadă întorcându-se în următoarea clipă lângă formația lui.

– Păcat. Ești foarte bun.

– Serios? făcu Pablo.

– Zău că ești foarte bun. Ascult toată noaptea numai rockiști și ești la fel de bun.

Pablo a zâmbit, măgulit. Dar tot s-a întors la formația lui.

– Ar trebui să ne vedem, să mai discutăm despre asta, i-a zis pe când se îndepărta.

– Sigur! Oricând vrei! i-a strigat Nina, temându-se că n-o aude.

Pe urmă, toată seara își făcea reproșuri că prea a cedat repede, s-a repezit să-i spună că vrea să-l vadă și el o să-nțeleagă că e moartă după el, cum fac mereu băieții.

N-a fost niciun cutremur când s-a întâlnit cu el într-o după-amiază. S-au plimbat mult în afara orașului, până aproape de plajă, cu mașina lui, un Seat din secolul trecut care ar fi meritat să sfârșească demult la fier vechi și de care Pablo era tare mândru.

– E mașina care se conduce cel mai ușor, îi spuse el. Vrei să vezi?

– Nu știu să conduc.

– Cum așa? Nu credeam să mai fie cineva care să nu știe. Vrei să te-nvăț?

– Tati nu-mi dă voie să conduc.

– Ești majoră, Dumnezeule!

– Cred că tati are dreptate, îl sperie chiar și gândul. Mami a murit într-un accident de mașină.

– Asta era! Dar nu toată lumea care conduce are accidente. Ar însemna să fie pline spitalele și pe străzi să nu vezi decât oameni în cărucioare. Chiar nu vrei?

– Sigur nu. Poate altădată.

Era conștientă că își putea sfida părintele, dar i se părea prea de tot.

– Mai bine dansez în barul tău. Nici asta nu-i place să fac. Zice că-i meserie de curve.

– Serios vrei să faci asta? Poate o să și cânți…

– Asta niciodată! Am o voce de măgar.

– Tare păcat. Ai vocea Ninei Simone. Știi cine e?

A scuturat din creasta violetă de cocoș.

S-a gândit că Pablo probabil se amuza să stea la taclale cu ea, chiar dacă ea n-avea prea multe să-i spună, toți căutăm pe cineva cu care să vorbim de-adevăratelea, îi spusese tati.

A fost surprinsă când, în câteva zile, Pablo a prezentat-o patronului, care a întrebat-o de față cu el dacă e fată de comitet sau vreuna dintre fițoasele cu mofturi convinse c-au ajuns peste noapte buricul târgului și dacă el garanta pentru ea. Mai mult cu jumătate de gură, Pablo a garantat.

– Măi, băiete, e sau nu fată de comitet? Eu asta te-ntreb.

– Da, șefu! a răspuns Pablo, fără să mai apuce să-ntrebe ce-i o fată de comitet.

Chiar din ziua aceea a început să repete niște dansuri, împreună cu patru, cinci fete cam de-o vârstă cu ea. S-a bucurat când a ajuns pe scenă. Parcă erau majorete în pauzele unui meci, fustițe scurte, mișcări coordonate, clienții se distrau de minune. Se gândea cum să-i mulțumească lui Pablo, fără să se vadă că e leșinată după el, și mai ales ce-o să se întâmple când or ajunge toate la urechile lui tati.

Se simțea stingheră. Mai cunoștea o singură fată din grup, habar n-avea când veniseră celelalte în oraș, o marocancă neagră ca tăciunele, dar uluitor de frumoasă, celelate trei de-abia rupeau câteva vorbe în spaniolă, doar bună ziua, mi-e sete ori sunt obosită. Pe toate le învăța ce să facă un tuciuriu plin de ifose care îi propusese peste noapte patronului să monteze o bară de aluminiu în mijlocul scenei, pentru dansurile sexy.

– Vrei să spui c-o să ne frecăm de bara aia? întrebase Nina.

– Văd c-ai priceput.

– Și-n secunda a doua o să vrei să ne dezbrăcăm de tot…

– Și-asta ai priceput.

– N-o să fac asta-n viața mea! protestă Nina.

Răspunsul bărbatului a fost scurt:

– N-o faci, pleci. Dar dacă ții la tine, o s-o faci.

Nina n-a-nțeles și s-a speriat cumplit. Nici nu și-a dat seama cum a apărut românca slăbănoagă și înaltă ca un băț, teribil de frumoasă, deși o uscătură. S-a prezentat sec: Claudia. A preluat instantaneu șefia grupului, bărbatul a dispărut, le învăța cum să danseze, umbla vorba că asta făcuse în țara ei, parcă fusese chiar balerină, dar ea n-a crezut o clipă, cum ajunsese în orășelul lor prăpădit era și mai greu de închipuit. Gura lumii spunea vrute și nevrute, fugise de un iubit gelos, căuta celebritatea pe care n-o mai găsea acasă, voia să pună mână pe vreunul putred de bani, o căuta poliția și se ascundea, Dumnezeu știe care o fi fost adevărul, românca nu povestise nimic nimănui, nici măcar nu se apropiase de careva.

Pe Nina o interesa mai mult costumul negru mulat, ca de ninja, arătau nemaipomenit toate fetele, dar niciuna nu se compara cu slăbănoaga înaltă scoasă parcă dintr-o revistă cu manechine. A apucat să îmbrace costumul o singură dată. Următoarea zi a ajuns mai devreme la clubul lui Alfonso, avea mari dureri de burtă provocate de neplăcerile lunare femeiești, nici nu credea c-o să fie în stare să danseze, cu toate că luase un pumn de calmante. S-a închis într-o cabină a toaletei să se liniștească. A auzit zgomote, intrase cineva, era vocea româncei, gravă și totuși catifelată, dar se mai auzea și-o voce de bărbat, vorbeau într-o altă limbă. Nina era pe punctul să le strige să se care, că e toaleta de femei, când a auzit cum o pălmuiește, o dată, încă o dată, încă o dată, bărbatul țipa, furios, nu se înțelegea ce spune, țipa și femeia, pe urmă începuse să hohotească, striga, ca și cum s-ar fi împotrivit, dar vocea bărbatului era mai puternică, domina strigătele ei de ajutor, Nina era convinsă că înjură, începuse să tremure, femeia striga nununununununu! și pe urmă doar plângea liniștit, bărbatul gâfâia, a mai bombănit ceva în limba lui și pe urmă s-a auzit o ușă trântită. Liniștea bruscă făcea să-i țiuie urechile, dar n-avea curajul să se ridice și să iasă din cabină, habar n-avea cât a mai rămas, i să părea o veșnicie. Până la urmă a întredeschis ușa și a pășit în sala toaletei. Claudia se ghemuise lângă peretele cu chiuvete, avea rochia sfâșiată, îi curgea sânge din nas, nu mai plângea, privea în gol. Nina nu știa ce să facă, a întrebat-o dacă o poate ajuta cu ceva, femeia a clătinat din cap, putea însemna orice. Nina era prea speriată să mai scoată o vorbă, tot ce voia era să ajungă acasă mai repede. Când a deschis ușa i s-a părut că o aude pe Claudia șoptind:

– Ai grijă…

A fugit trântind ușa, ar fi trebuit să cheme pe cineva în ajutor, să rămână lângă fată până își revenea, dar mintea i se golise. Din călcâie în creștetul capului nu simțea decât frică. Sau fusese lașitate? Se temea să nu dea peste bărbatul din toaletă, să nu fie nevoită să povestească cuiva ce auzise, să n-o vadă cineva tremurând ca varga și s-o tragă de limbă, s-a strecurat în stradă și a luat-o la fugă spre casă. A ajuns tremurând, s-a aruncat în brațele lui tati, doar târziu a fost în stare să spună la ce asistase.

N-a întrebat-o cum a ajuns la clubul lui Alfonso, nici ce căuta acolo, nici cine erau oamenii pe care-i cunoscuse acolo. I-a spus doar atât, de parcă ar fi știut mult mai multe despre ce se petrece în oraș:

– Trebuie să ne mutăm din orașul ăsta imediat. Te vor căuta toată viața. Fă-ți bagajele.

A fugit în camera ei și și-a pus discul cu Nina Simone împrumutat de la Pablo Piciul. În timp ce-și strângea lucrurile, mai liniștită, se întreba dacă tati nu e prea prăpăstios. În fond, n-o văzuse nimeni ghemuită în cabina toaletei de femei cât era agresată cealaltă lângă chiuvete. N-ar fi avut de ce să se teamă. Dar Nina Simone o făcea să plângă cu vocea ei răgușită: Păsări care zburați în înalt, știți ce simt…

Nu, nici nu se compară cu Hannah Montana! Dacă pleacă în lume, ca ea vrea să ajungă!

Fragment din romanul cu acealși titlu în pregătire la Editura Cartea românească

STELIAN ȚURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976), la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista Lumea, a condus, după 1989, revistele Lumea, Zig-Zag, apoi ziarul Meridian, după care a lucrat în televiziune, ca șef al departamentului de știri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este și editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărți de publicistică, zece romane, opt cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.