Te voi răpi la noapte! (VII). Lila/ de Stelian Țurlea

Eu și frate-miu mai mic descoperisem o metodă să ne ducem la cinema fără să plătim. O țineam de vorbă pe controloare, în timp ce el se strecura de-a bușilea în sală, pe urmă ziceam că parcă mă strigase mama, alergam afară unde tropăiam vreo două minute și mă-ntorceam spunându-i controloarei că mama m-a trimis să-l caut pe frate-miu care sigur s-a ascuns în sala de cinema, intram și eu și rămâneam acolo până la sfârșitul filmului. Nu știu cum de nu se prinsese, că prea o făcusem de multe ori, dar încă mai mergea metoda asta. Era însă din ce în ce mai greu pentru că sala de cinema era tot mai goală și dacă nu se adunau măcar opt, zece persoane care să plătească, nu dădeau drumul la film. Și, ca să se-adune măcar atâția, aduceau numai filme cu bătăi și-mpușcături că-mi țiuiau urechile, frate-miu urla de încântare, mie nu-mi plăceau decât filmele de dragoste, eram moartă după alea indiene, într-o vară n-au adus decât așa ceva, raiul pe pământ! Când venea toamna trebuia să merg la școală, nu-mi plăcea deloc, abia așteptam să-nceapă ploile, să am un motiv să nu mă duc, se întindea noroiul pe strada noastră desfundată de la un trotuar la celălalt, umblam cu cizme de cauciuc, abia se-ncumetau camioanele să treacă. Mă mai duceam când și când, să nu mă dea afară, auzisem că altfel pierd alocația și atunci maică-mea chiar s-ar fi supărat și m-ar fi întrebat ce dracu e-n capul meu ăla prost și unde-mi port eu toată ziua hoitu, altfel n-o interesa pe unde umblu. Mai aveam câteva luni de chin și terminam a opta, făcusem paișpe ani și nu mă mai obliga nimeni p-ormă să merg la școală, m-aș fi făcut chelneriță la un restaurant din centru, ca o verișoară despre care maică-mea zicea că-i o curvă. Dar nu se vedea din nimic că-i o curvă. Mă dusesem o dată până la birtul la care lucra ea, îmi plăcuse grozav, mai ales când îi lăsau mușterii bacșiș, ban cu ban se adunau, dar mă plictisisem mergând până acolo, ieșisem din strada noastră de mahala într-alta la fel de desfundată, până la capătul liniei de tramvai, urcasem fără să plătesc, și tramvaiul mă hurducăise că mi se urâse, până la o piață, Matache, în care puțea cumplit a pește și a hoit și p-ormă am mers pe jos pe niște străzi întortocheate că mi-era frică să nu mă rătăcesc, până la birt. Noroc că nu-l târâsem și pe frate-miu după mine. Singurele drumuri în care nu pot scăpa de el sunt la cinematograf, parcă-mi citește gândurile și se ia după mine. Am auzit c-or să dărâme cinematograful și tot ce-i pe lângă el, să facă un bulevard spre centru, poate avem noroc să dărâme și casa noastră, să ne mutăm în altă parte, măcar să nu mai fie noroi, tare mult mi-ar plăcea, deși toți vecinii înjură zi și noapte și strigă oricui vrea să-i asculte că ei nu pleacă de la agoniseala lor decât dacă le dă statul nu știu câți bani, inspectorul care umbla din poartă-n poartă cu măsurătorile a râs când a auzit cât voiau. Niște proști!

Era puțin după Paște, mă holbam la afișul cinematografului cu niște actrițe pe care nu le mai văzusem în viața mea, mă tot scotoceam degeaba în buzunare, n-aveam un șfanț și nici nu mai puteam face vechea poantă, începuse să se prindă controloarea, se uita cam urât la mine, și oricum frate-miu plecase să joace fotbal cu niște derbedei de-ai lui, îmi zisese că n-are chef de film, e-o prostie cu iubire și lacrimi. Exact un film pentru mine! Atunci a apărut lângă mine Aurel, încă nu știam că-l cheamă așa, m-am și speriat când i-am auzit vocea.

“Vrei să vezi filmu, prințeso?”, m-a întrebat.

Mama îmi spusese să nu intru în vorbă cu necunoscuți, că pot s-o pățesc. Dar era la doi pași de noi casierița, care ne privea din spatele geamului, și dacă ar fi fost vreo chestie nasoală ar fi intervenit, așa că m-am întors spre voce și-am văzut un băiat cu un cap mai înalt decât mine, care oricum sunt înaltă, cu părul foarte negru, pieptănat pe spate, un început de mustață, un tricou gros pe care scria ceva în nu știu ce limbă și niște blugi șalvari caraghioși. Nimic periculos, m-am liniștit. Nu era din cartierul nostru, îi știam pe toți, dar parcă ar fi fost de-acolo, așa se purta, poate se mutase de curând și n-apucasem să aflu.

“Nu știu ce să zic”, i-am răspuns. “Pare un film de dragoste.”

“Și-ncă cum!”, a zis el, pe când mă uitam din nou la actrițele din poze, chiar că nu le mai văzusem vreodată. “Hai că te invit eu.”

“Ce-ți veni?”, am întrebat.

“Nu-mi place să văd un film de unul singur și p-ăsta chiar aș vrea să-l văd”, a zis.

N-am mai stat pe gânduri, mai erau câteva minute până să-nceapă, a luat bilete și ne-am grăbit să intrăm, sala era plină, abia am găsit două locuri unul lângă altul, în spate, aproape de intrare, mai zărisem câteva în față, dar nu se făcea să mă duc acolo singură, după ce mă invitase. Până să se stingă lumina, nu știu de unde a făcut rost de-o pungă mare cu floricele, nu mai țineam minte de când nu mai mâncasem floricele, se potriveau toate de minune. Chiar era un film de dragoste, am plâns ca proasta la sfârșit, dar n-a râs de mine și după ce ajunsesem acasă m-am gândit că nu încercase măcar o singură dată să mă pipăie sau să mă pupe, cum fac golanii, și mă simțisem tare bine. Eram încântată că acceptasem să mă văd cu el a doua zi, la alt film. Aveam de gând să mă uit mai bine la el și să-l cunosc.

Am stat la taclale o groază, își dăduse drumul la limbă, de unde în ziua dinainte d-abia scosese două vorbe. Ce fac, ce face, ce-aș vrea să fac, am aflat că avea vreo douăj’doi de ani, nu-i arăta, lucra în Spania, venise acasă de Paște să-și vadă rudele, se pregătea să plece înapoi curând. Începusem să visez, eu nu văzusem nici măcar marea, nu ieșisem din București decât la lacurile din jur, i-am spus asta, părea că-l doare-n cot. Nici când i-am spus c-aș vrea să mă fac chelneriță după ce termin școala, ca o vară de-a mea, și p-ormă să văd lumea n-a părut să-l intereseze și nu mai știam ce să-i spun. Și hodoronc-tronc, mi-a trântit-o:

“Hai cu mine să vezi Spania, prințeso.”

Ori își bătea joc de mine, ori era nebun, ori vorbea gura fără el. Cum să plec în Spania când am școală? Cu ce bani? Ce să fac acolo? Era a doua oară că-mi zicea “prințeso”, era clar că-și bătea joc de mine.

“Lipsești câteva zile, nu-i mare lucru. Te duc eu cu mașina, te aduc înapoi, că tot trebuie să mă-ntorc să-mi iau niște acte care nu-s gata încă. Dacă ai buletin, nicio problemă.”

Aiurea-n tramvai! Cine-l credea? Aveam buletin, tocmai mi-l luasem. Dar parcă nu puteau veni necazurile și-așa? Mă trezeam vândută vreunui turc, pusă să cerșesc sau și mai rău, să mă scoată la produs, am auzit cazuri d-astea câte fire de păr am în cap. Nici măcar nu știam ce face acolo în Spania lui.

“Lucrez la un bar. Stau cu soră-mea, care are grijă de niște bătrâni.”

Asta mai mergea. Dacă mi-ar fi plăcut, aș fi încercat să mă fac chelneriță la barul ăla al lui, m-aș fi străduit să-nvăț limba mai repede, cu ce mai știam de la telenovele n-ar fi fost imposibil.

“Și ce-o să zică mama? Sigur nu-mi dă voie.”

“Parcă trebuie să știe! Pleci și gata. Până să se prindă, ești înapoi.”

La asta nu mă gândisem. Măcar s-apuc să iau mai înainte alocația și să i-o las pe masă, să nu mă mai întrebe când vine, p-ormă nici n-o să observe că nu-s acasă. Dar parcă totuși nu se făcea să plec așa în lume cu un necunoscut. Ce știam eu de Aurel ăsta?

“Nu trebuie să-mi spui acuma. Gândește-te la noapte. O să-mi spui mâine, când ne vedem.”

Deci aveam să ne vedem și-a doua zi, asta-mi plăcea, se anunțase alt film despre care auzisem numai lucruri mișto.

Aproape că n-am dormit în noaptea aia, m-am tot gândit, dar nu știam ce să fac, mă tenta, dar mi-era și frică și nici nu-mi venea să-l las pe frate-miu singur, cu el chiar că mă-nțeleg ca lumea. Dar în fond aș fi lipsit câteva zile, ce mare lucru? Aș fi văzut lucruri la care nici nu visasem și aș fi putut să-i dau și eu cu tifla vară-mi, să nu se mai grozăvească cu iubitul ei, chelner ca și ea, care-i promisese c-o duce vara să lucreze în Italia. Aproape c-am dat cu banul și-a ieșit să merg și i-am spus. Dintr-odată nu mai părea prea încântat, am fost sigură că-și bătuse joc de mine, dar nu mi-a zis c-ar fi căzut povestea, ba dimpotrivă:

“Ne vedem mâine” și mi-a spus unde. “Să nu-ți iei decât hainele de pe tine, poate niște chiloți în plus. Găsim acolo de toate. Și n-are rost să bată la ochi, te mai vede careva cu geamantanul și-o anunță pe maică-ta.”

Eram cu totul de acord. Ca să nu mai spun că nici n-aș fi avut ce lucruri să-mi iau cu mine.

A plouat în noaptea aia ca la balamuc, ațipeam puțin, apoi mă repezeam la fereastră să văd când o să intre apa-n casă, iar ațipeam, frate-miu habar n-avea, sforăia ca nesimțitul, mi-am zis că bine face, să nu s-apuce să mă-ntrebe ceva și să dea p-ormă alarma. Spre dimineață furtuna s-a oprit, a continuat doar să plouă mocănește, mărunt și fără zgomot, ploaie de durată. Ce era mai rău! Cum să plec pe-o vreme ca asta?

Dar s-a făcut c-am avut o ceartă cu mama, îi lăsasem alocația pe masă, în după-amiaza dinainte, dar ea zicea că nu-s toți banii, c-am luat din ei, m-am jurat că n-am făcut-o și nu m-a crezut, poate și-o fi băgat nasu frate-miu, i-am zis, știi bine că nu face asta, mi-a răspuns, nu mă credea cu niciun chip, mai numără-i odată, i-a sărit țandăra, dar m-am enervat și m-am dus în camera mea, chipurile să mă pregătesc pentru școală, ea a plecat la treburile ei și atunci m-am hotărât, măcar să am și eu câteva zile de liniște.

Continua să plouă, era și frig, mi-am pus peste rochiță un fâș de plastic cu glugă, sigur arătam ca dracu și pe deasupra simțeam că-ngheț și când am ajuns la locul de întâlnire nici măcar nu era acolo, am așteptat ca proasta că mi s-a urât, dar m-am încăpățânat să văd ce-are de gând și-ntr-un târziu a apărut, zicea că e de mai multă vreme, dar a stat să vadă dacă nu mă urmărește careva și să dăm amândoi de vreo belea, nu mă gândisem la asta. Am intrat în mașina lui, una obișnuită, nu sărea în ochi prin nimic, oricum nu mă pricep, nici înăuntru nu era prea cald, dar măcar nu mă mai ploua. Așteptarea mă înfuriase, n-am mai scos o vorbă, nu era el de vină, dar mi-am zis că fac o prostie și până să spun asta, a pornit motorul și în același timp s-a auzit exact muzica ce-mi place și m-am destins.

“De unde-ai știut?”, am întrebat.

“Ce să știu?”, a zis și mi-am dat seama că n-avea de unde să știe ce muzică-mi place, era o întâmplare și asta însemna să stau liniștită că am noroc. Am izbucnit în râs, s-a uitat lung la mine, nu-nțelegea nimic.

În scurtă vreme am ieșit din oraș, el mi-a spus pe unde suntem, altfel habar n-aveam. Am mers și am tot mers prin ploaia măruntă, am trecut de graniță fără probleme, a stat puțin de vorbă cu un vameș, habar n-am ce-au vorbit, pe mine nu m-au întrebat nimic și când am trecut dincolo m-a bătut fericit pe genunchi, destinde-te, prințeso!, o să ne fie bine, a zis, și atunci s-a oprit și ploaia și două zile cât a durat drumul a fost soare și frumos. Chiar mă simțeam ca o prințesă. Vedeam lucruri pe care nu mi le-nchipuisem, el îmi spunea cu răbdare ce sunt și mă simțeam bine, ca-n sânul lui Avram. Ne-am oprit de două ori la câte un motel, dar nu s-a atins de mine.

Fragment din romanul în pregătire la Editura Cartea românească

STELIAN ȚURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976), la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista Lumea, a condus, după 1989, revistele Lumea, Zig-Zag, apoi ziarul Meridian, după care a lucrat în televiziune, ca șef al departamentului de știri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este și editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărți de publicistică, zece romane, opt cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.