Teatru nou in haine vechi

Un turneu bucurestean, la sfarsit de primavara, al Teatrului pentru Copii si Tineret “Luceafarul” din Iasi a prilejuit organizarea, in parteneriat cu Sectia romana a Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru (AICT), a unui colocviu avand ca tema specificul si soarta spectacolului destinat tinerelor generatii in contextul vietii moderne, al mediilor electronice si al socului informational. Ca de obicei, in asemenea ocazii, participantii au fost putini. Lucrurile spuse acolo ne determina insa (si ele) sa incercam o succinta examinare a acestui gen de teatru si sa le adresam, totodata, celor interesati invitatia de a interveni in dezbatere.

Ca sa evitam inflacararile de orice fel, fie ele inocente sau nu, am sa las deoparte aspectul institutional al chestiunii. Nu ma voi opri, adica, asupra utilitatii, respectiv inutilitatii, existentei unor teatre consacrate programatic tinerilor si copiilor, in situatia in care orice teatru “obisnuit”, pentru adulti, are in repertoriu si piese pentru cei mici. Ramane insa de discutat, cred eu, felul in care teatrele pentru copii existente (si includ aici, dat fiind profilul lor, si teatrele de papusi) inteleg, pe de o parte, sa-si alcatuiasca repertoriul si, pe de alta parte, sa puna in scena titlurile pe care si le aleg. Si, pentru ca elocventa exemplelor cu greu poate fi concurata de teoria pura, iata cateva exemple.

Amintitul teatru “Luceafarul” (director: Mircea Radu Iacoban, dramaturg) este, la Iasi, proprietarul unei sali moderne cum putine sunt in Romania, avand posibilitatea de a fi configurata, potrivit dorintei artistilor, atat ca spatiu traditional (à l’italienne) cat si ca arena, scena elisabetana etc. “Calupul” de reprezentatii adus in Capitala a continut exclusiv texte romanesti; nu le-as zice chiar “piese romanesti”, cum le intituleaza aspectuosul caiet-program scos special pentru ocazie, intrucat intra aici si O raza de soare de Al. T. Popescu, Nota zero la purtare de Octavian Sava si Marius teicu si Noaptea asta nu castiga nimeni de M.R. Iacoban, dar si Palatul de gheata, “scenariu de Viorel Varlan dupa o idee de H.C. Andersen” (adica dupa basmul Craiasa zapezii), si Amintiri din copilarie, “dramatizare de Stefan Oprea dupa Ion Creanga”. Nu am putut vedea O raza de soare si Palatul…, spectacole de papusi (membrii ansamblului iesean sunt, ca sa zicem asa, dublu calificati, evolu=nd si ca actori-interpreti, si ca actori-manuitori). Le-am vazut pe celelalte. Noaptea asta nu castiga nimeni avea in centru, initial, povestea unei functionare la Calea Ferata, poveste pe care o aflam, printre anunturile in difuzor si convorbirile telefonice cu o fiica adolescenta, strict din perspectiva femeii inchise in cusca ei de la “Informatii”. Spre a face din aceasta piesa (valoroasa in sine, caci e bine scrisa si interesanta ca factura) un text cu adresa macar la tineret, daca nu si la copii, regizorul Constantin Brehnescu a mai taiat ici, a mai pus dincolo (cu, se presupune, acordul dramaturgului director), pentru ca accentul sa cada, cat de cat, pe ispravile fiicei, si a introdus muzica si dans, “mijloace” socotite a fi pe placul tineretului. (Greul montarii cade, totusi, pe umerii protagonistei originare, Lena, jucata de Liliana Mavris Varlan.) Este ceea ce s-a intamplat si in cazul piesei Nota zero la purtare, text clasic, asa zicand, al teatrului pentru tineret, care facea sali pline si acum 30-35 de ani: locul lui Virgil Stoenescu a fost luat, in duetul auctorial, de catre Marius teicu, acesta adaugand cateva slagare noi vechilor intamplari cu elevi si profesori. Acelasi Constantin Brehnescu (altminteri, apreciat regizor in teatrul de papusi) a incercat sa dea aventurii scenice nerv si autenticitate. Cat priveste Amintirile din copilarie, realizatorii nu au parut decisi daca sa se adreseze copiilor sau tineretului, punand in scena (regia: Ion Cibotaru), de-a valma, si peripetiile lui Nica la furat de cirese, si caznele junilor seminaristi intrati in “fabrica de popi” (episod la care spectatorii foarte maruntei din sala s-au plictisit zgomotos), totul in costume nationale si intr-o inghesuiala de decoruri “realiste” dintre care sarmanii actori abia-abia se zareau. Si e pacat, pentru ca la Teatrul “Luceafarul” exista un contingent de tineri interpreti foarte meritorii, care se misca armonios si canta acceptabil. Cand vor izbuti sa si vorbeasca mai clar si mai putin moldovineste…

La Teatrul “tandarica” (director: Calin Mocanu, actor convertit la manageriat) s-a dat nu demult in folosinta, sub denumirea Studioul AnimArt, o salita stramta de la etajul 5 (sa fi fost mai jos? parca am urcat zece etaje…). Ea a fost inaugurata, intr-o dupa-amiaza torida, printr-o productie intitulata, pur si simplu, Faust. Afisul ne mai spune ca asistam la “un spectacol de Gabriel Apostol, Ioan Brancu, Mariana Zaharia”, numeste responsabilii pentru regia tehnica si lumini, aminteste ordonatorul de credite si “partenerul media” si… se opreste. Despre Goethe – sau, ma rog, Marlowe, caci si el a scris o piesa cu Faust – nu vine vorba nicidecum. Poate ca nici nu are a face vreunul dintre ei cu spectacolul, care e, de altfel, exclusiv gestual, inchipuind, prin cei trei actori ajutatI de cateva papusi (mai bune zis, obiecte animate), o poveste putin cam neclara cu niste bolnavi in scaune cu rotile. Nu prea pricepi ce se intampla, dar ce se intampla are farmec si o picatura de emotie, iar interpretii sunt, vizibil, foarte bine antrenati.

La Teatrul “Ion Creanga” (director: Cornel Todea, regizor), teatru care, s-ar parea, nu mai e, ca pe vremuri, “pentru copii si tineret”, ci doar pentru copii, ultima premiera a stagiunii a fost Hainele cele noi ale regelui, “scenariu de Nagy EnikA¶ dupa basmul lui H. Ch(r). Andersen Hainele cele noi ale imparatului si piesa lui Evgheni Svart Regele gol”. Interesant este ca acestea sunt, in esenta, tocmai parabole apte sa intereseze in egala masura pe copii, tineri si adulti… Si la fel este spectacolul realizat de tanarul Béres LA!szlA3 (care semneaza si ilustratia muzicala): simplu, clar, foarte elegant ca expresie vizuala (scenografia ii apartine, de altminteri, unei personalitati de talia lui Dobre KA3thay Judit), bine ritmat si bine jucat (in rolurile principale: Cerasela Constantin si Lucian Ifrim), cu “mesaj” percutant – o placere, si pentru copii, si pentru adulti.

Care ar fi concluzia acestei sumare treceri in revista a ofertei de o stagiune a teatrelor pentru copii si tineret? Ca, dincolo de titulatura, conteaza dorinta celor ce conduc aceste teatre de a le vorbi spectatorilor lor, fie acestia tineri, foarte tineri sau mai putin tineri, in limbajul artei. Iar arta – ce sa-i faci? – nu este decat una singura.