TEATRU / Sfarsitul povestii

 
Caci, scrisa intr-o vreme a tuturor framantarilor politice, religioase, sociale, economice si, implicit, spirituale (ultimele trei decenii ale secolului al XVI-lea si primele doua ale secolului al XVII-lea, cu aproximatie), dramaturgia shakespeariana raspunde intr-un fel subtil, imperceptibil cateodata, spaimelor si sperantelor, temerilor si avanturilor oricarei epoci tulburi, incerte, pline deopotriva de amenintari si fagaduinte – o epoca precum cea pe care o traim noi acum. Instituindu-l pe Shakespeare contemporan al nostru, Jan Kott a avut, neindoielnic, o strafulgerare de geniu cat priveste nu doar istoria literaturii, ci si – iata – istoria propriu-zisa.
Unul dintre cele mai recent realizate spectacole Shakespeare se joaca la Teatrul National din Timisoara, sub titlul Povestea de iarna. Numarandu-se printre textele shakespeariene tarzii (a fost compusa, pare-se, in jurul anului 1611, cu vreo cinci ani inaintea mortii autorului), piesa este cunoscuta, in genere, ca Poveste de iarna; asa a aparut de pilda, prin 1995, pe afisul Teatrului „Bulandra”, anuntand un superb spectacol conceput de Alexandru Darie. In varianta destinata special scenei timisorene si mizanscenei lui Alexander Hausvater, tanarul si prolificul dramaturg Stefan Peca a preferat forma articulata in translarea pe romaneste a originalului (articulat, si el) The Winter’s Tale; fireste, nu asemenea detalii conteaza: in ansamblu, noua traducere suna bine, in ciuda unor mici barbarisme de genul „te consiliez sa…” ori „pana la finalul zilelor mele”. Suna, in orice caz, adecvat unei montari purtand marca stilului Hausvater, stil atingand aici un nivel apropiat de implinirea totala. Iar ce mai lipseste pana acolo nu-i este imputabil, la urma urmei, regizorului…
Alexander Hausvater s-a impus in peisajul scenic autohton, inca de la prima sa aparitie „in tromba”, in 1992, daca nu ma insel (cu …au pus catuse florilor… dupa Fernando Arrabal, la Odeon), printr-o defasurare de energii pana atunci nemaiintalnita si de atunci rareori obtinuta de altcineva in teatrul romanesc. Nascut pe plaiul mioritic si intors aici dupa indelungi peregrinari prin Israel, Statele Unite si Canada, Hausvater aducea cu el nu doar un abstract „suflu nou”, ci si, concreta si sesizabila, dorinta de a schimba ceva: in felul de a concepe actul teatral, in felul de a se adresa spectatorilor si, prin ei, societatii, in felul de a lucra cu actorii si de a-i „motiva”. Enervant, pentru unii, exaltant, pentru altii, permanentul neastampar al acestui artist preocupat, in primul rand, de dimensiunea morala a teatrului l-a condus pe Hausvater la opere scenice de extraordinara vigoare, precum Teibele si demonul ei, dupa Isaac Bashevis Singer, sau Roberto Zucco de Bernard-Marie Kolt’s (ambele, la Teatrul National din Iasi), dar si la caderi rasunatoare (pe care, didactic, nu le citez aici…), izbutind insa, fara gres, sa nu lase niciodata pe cineva indiferent la vestea ca „Hausi” monteaza un nou spectacol. Asa s-a intamplat si cu aceasta (articulata sau nu) Poveste de iarna shakespeariana…
…care s-ar putea traduce, cred, si prin Povestea iernii, interpretare sugerata de actiunea insasi a piesei: in timp ce-si gazduieste prietenul de-o viata, pe regele Polixenes, regele Leontes devine brusc gelos pe acesta, din cauza atentiei pe care pare sa i-o acorde oaspetelui regina Hermione; nebun de furie, Leontes comploteaza impotriva lui Polixenes si isi trimite la moarte sotia, care tocmai ii nascuse al doilea copil, o fetita; indurerat de pierderea mamei, micul Mamilius moare, iar regele ramane singur; sfetnici credinciosi le salveaza insa pe regina, care se va ascunde ani intregi in casa confidentei Paulina, si pe fetita, care, sub numele Perdita, va creste in casa unui pastor; ajunsa la adolescenta, Perdita se va intalni cu si se va indragosti de printul Florizel, fiul lui Polixenes; fericirii celor doi Paulina ii pregateste incununarea printr-o surpriza: prezentarea unei statui a reginei moarte demult, statuie care, spune ea, infioara prin asemanarea cu Hermione si care se va dovedi la sfarsit a fi, evident, insasi Hermione, vie si la fel de indragostita de sotul ei ca intotdeauna. Metafora renasterii permanente e prea transparenta ca sa mai insistam. Aceasta metafora nu se „citeste” neaparat in spectacol, dar ea poate fi simtita, plina de seva, sub aparenta oarecum socanta a situarii povestii, la inceput, in plin conflict militar – intre grupuri rebele si o autoritate constituita? intre revolutionari de orientari diferite? nu se prea intelege. De altfel, „actualizarea” brutala pare doar un fel de giumbusluc regizoral, pentru ca, dincolo de el, spectacolul urmeaza destul de fidel textul shakespearian, asa incat, sub revarsarea de muzici moderne (semnatar: Dan Jinga), sub paraitul si fumul unei motociclete, sub profuziunea de costume ultraelaborate (Stela Verebceanu), sub valul de culori si ritmuri ametitoare ce-i impresoara pe spectatorii asezati pe scaune turnante in mijlocul spatiului de joc (frumos decorat de scenograful Lucian Lichiardopol in fosta sala de sport a orasului, incinta Nationalului timisorean aflandu-se momentan in renovare), sub toate acestea regizorul asculta, ferm si delicat, sunetul adanc al inimii omenesti si al emotiilor ei, mereu aceleasi, oriunde si oricand. Acest „plan ascuns” se reveleaza in finalul spectacolului, in lunga si rascolitoarea scena a regasirii celor doi soti, batrini acum si mult, mult mai intelepti – si mai tristi. Momentul are inaltimea artei adevarate; prin el, spectacolul devine important si (timpul, sunt sigura, o va confirma) memorabil.
Altminteri, reprezentatia vazuta de mine a avut suisuri si coborasuri dupa cum in scena evoluau actori (foarte) buni sau… (foarte) dimpotriva. Steaua polara este, in dublul rol Hermione/Perdita, Claudia Ieremia, actrita de impecabil profesionalism si de aleasa sensibilitate, care ofera o „lectura” nuantata, subtil diferita a celor doua ipostaze; de altminteri, spectacolul e construit, in mare masura, „pe ea”. Celalalt pilon de sustinere este, in Leontes, Ion Rizea, care izbuteste (cu o contributie substantiala a regizorului, banuiesc) sa abandoneze cliseele ce grevau in ultima vreme asupra jocului sau; „masca” de suferinta pe care i-o deseneaza eroului in ultima scena e, fara exagerari, tulburatoare. Ireprosabila se dovedeste, in Paulina, Ana Maria Cojocaru. In roluri mai mici, Ovidiu Crisan (de la Nationalul din Cluj), Damian Oancea, Colin Buzoianu si Victor Manovici sunt eficienti. In spectacol mai vorbesc (fara a fi auziti/ intelesi) si se misca (in general expresiv, gratie si coregrafei Malina Andrei) numerosi alti interpreti; dintre ei, Alina Reus, Luminita Tulgara si Laura Avarvari merita o mentiune.
 
*
Acest comentariu incheie colaborarea mea, desfasurata aproape neintrerupt, pe parcursul a 364 de saptamani, la Ziarul de Duminica. Cat a fost, a fost frumos; e vremea sa ne odihnim putin, si unii, si ceilalti. Cu gandul la sfarsitul Povestii de iarna, vom sti insa ca sperantele si spaimele nu pot fi niciodata interzise si ca miracolele sunt oricand posibile.