Teatru, societate, politici

Mare deserviciu si-a facut Marian Popescu inghesuind cel putin trei carti intr-una*! Dupa ce ca, la noi, teatrologia isi numara combatantii pe degetele unei singure maini (cronica de spectacol nu se pune, desi aici robotesc gazetarii cu zecile) si dupa ce ca fenomenul teatral european face pe piata noastra de idei figura de farfurie zburatoare, sa detii toate atuurile de cuprindere a sferei si sa le sufoci la cutie, apoi asta-i curata autosabotare!

Ajuns la 53 de ani cu 30 de ani de critica teatrala in spinare, profesor universitar la “Lucian Blaga” in Sibiu, la Litere si CESI in Bucuresti, coordonator editorial la Unitext, fost vicepresedinte executiv al UNITER si cate altele, Marian Popescu este singurul specialist in genul dramatic din Romania care poate sa opereze simultan in teoretizare, analiza si sinteza, pe relatia text – reprezentare scenica, in raporturile teatrului cu societatea, administratia, politicul si mentalul colectiv, pe dramaturgia nationala din ultima jumatate de veac, ori pe filiatiile teatrului romanesc cu cel occidental si est-european. O deschidere de compas singulara, cum spuneam, pe care autorul are datoria sa o gospodareasca parcimonios, cat mai eficient.

Or, ce face el in Scenele teatrului romanesc. 1945-2004? Include o cercetare de stricta specializare (Cenzura si Teatrul. Teatrul romanesc 1945-1989) extrem de utila din unghi factologic, dar si din perspectiva evolutiei instrumentarului politic aplicat la viata scenei, alaturi de evaluarea dramaturgiei originale, a conceptiilor regizorale si a relatiei teatru – stat – societate in Romania postcomunista, totul pe fond sociologic si impreuna cu o suita de incursiuni comparatiste in perimetrul balcanic si central-european, ba inca si cu deschideri catre antropologie, stilistica spectacolului, configuratii repertoriale, ansamblul artelor vizuale, sisteme si reforme de administrare si finantare a teatrelor (modelul socialist vs. cel britanic, francez etc.), pledoarii pentru captarea si impunerea spatiilor de joc neconventionale s.a.m.d.

Cum sa-l prizeze adecvat mediul publicistic? Si cine sa-l comenteze aplicat in mediul spectacologiei noastre defazate si extenuate? In plus, in cadrul breslei, nu s-ar putea spune ca Marian Popescu a luptat pentru a-si croi un profil popular, dupa cum nici lumea familiara ideilor si actiunilor sale nu se inghesuie, vezi bine, sa-i recunoasca unicitatea.

Ma rog, nu de incriminari avem a ne ocupa aici. Cert e faptul ca, oriunde ai deschide cartea, poti avea un ce profit, de la ravagiile “sindromului TIC” (i.e. Take, Ianke si Cadar) si “complexul in fata diversitatii” (p. 29 s.u.) pana la semnalarea unor caracteristici in dramaturgia bulgara actuala (“vina copiilor fata de parintii pe care ii uita”), basarabeana (“Ionesco si Beckett ca pavaza impotriva nationalismului rus”), maghiara (“realismul cu tenta naturalista”), ceha (majoritatea teatrelor si a regizorilor nu se mai intorc spre piesele scrise inainte de 1989) sau poloneza (tema autoexilarii si tema biografiei politizate a omului simplu) – p. 306-309.

Intre acestea, “gradul scazut al profesionalismului celor care scriu pentru teatru”, proliferarea cronicii de spectacol in defavoarea criticii teatrale (“cronica teatrala azi, la noi, e un mic ghetou. Foarte putini isi pun problema publicului cititor, ei isi pun mai ales problema mediului profesional si astfel micul cerc, vicios, desigur, se inchide cat ai clipi din ochi”) sau “exploatarea patrimoniala a repertoriului clasic si modern, mai putin exploatarea creatoare a contemporaneitatii si a actualitatii (…) actorul roman este mai putin antrenat inca din studentie sa abordeze textele noi”.

In teatru, cenzura maghiara a fost “mai permisiva. Un rezultat a fost si acela ca spectacolele mai indraznete au inceput sa fie produse in orasele provinciale – Szeged, Szolnok, Kaposvar – mai degraba decat la Budapesta” (v. p. 66-67). Cazul discursului tinut de Liviu Ciulei la preluarea directoratului de la Teatrul Bulandra, 7 oct. 1963, publicat in revista “Teatrul” nr. 11 din acelasi an, si pretul care “trebuia platit autoritatilor pentru ca acestea sa devina permisive fata de un mai mare grad al libertatii de exprimare in arta”. De aici, odata cu dezghetul dejist din 1963, intregul joc ceausist al supapelor inchise/ deschise in functie de variate criterii, invariabil coticite si aburite. Iata o realitate care-si reclama din plin si in regim de urgenta autonomia tratamentului monografic, mai ales ca disparitia lui Adrian Marino a vaduvit si mai abitir locul si terapia temei. Excelent, ca sa continui, subcapitolul “Teatrul si cenzura in perioada 1963-1972”, unde fie si o singura pagina statistica a dramaturgilor romani reprezentati cu cate trei titluri in intervalul citat (Mazilu, Mirodan, Ionel Hristea), urmati de Everac, Baranga, Voitin – iradiaza semnificativ pana astazi, mai cu seama ca, tot atunci, la 29 de titluri autohtone corespundeau 41 de titluri din autori straini (v. p. 112).

Apropo de actualitatea – de aceasta data acuta – a unor observatii, a se vedea subcapitolul “Cenzura dupa 1989?”, unde se asuma chestiuni sensibile precum nuditatea si obscenitatea pe scena, teme precum SIDA, homosexualitatea, narcomania (nu e de prisos a aminti ca Marian Popescu este prezent, printre sustinatori, si in dosarul Evanghelistilor Alinei Mungiu, editat recent la Polirom) cu un accent poate prea iritat, cred, in ce priveste dreptul Bisericilor ortodoxa si catolica de a-si face publica pozitia fata de o neta provocare socio-artistica.

In sfarsit, o fi benefica retragerea in cuprinsul academico-universitar, erudit si manierat, dar si refuzul magnanim al gazetariei isi are pretul sau. Indraznesc sa cred, ca si altadata, ca o revenire a “prof. univ. dr.” Marian Popescu in coloanele sfintei noastre “macinari sterile” si-ar vadi numaidecat… fecunditatea.

*) Marian Popescu, Scenele teatrului romanesc.1945-2004. De la cenzura la libertate, Editura Unitext, 2004, 345 pag.