Teatrul si feminismul

Citesc in ziarul Le Monde o pagina intreaga dedicata piesei Monoloagele vaginului, prezenta si anul acesta in “off”-ul Festivalului International de Teatru de la Avignon. Premiera a avut loc in 1996, intr-o sala plina de fum (campania anti-fumat nu luase inca amploarea de astazi) din Greenwich Village, la New York, si nimeni nu banuia ca acest text, aflat la limita dintre document si drama conventionala, se va bucura de o asemenea cariera mondiala: tradusa in 45 de tari, este cea mai jucata piesa contemporana din lume. Scrisa de Eve Ensler, piesa ordoneaza dramaturgic confesiunile a doua sute de femei; povestile astfel obtinute sunt rostite de pe scena de catre o actrita, care e obligatoriu ascultata de alte doua, fiecare dintre ele urmand sa expuna intimitatea altor persoane, devenite pentru scurt timp personaje.
Schita acestei piese isi are originea in trecutul lui Eve Ensler, victima, in copilarie, a abuzurilor sexuale, si in experienta ei de reporter de razboi in Bosnia, fiind dezvoltata ulterior prin calatoriile autoarei in lumea intreaga. Experientele dure ale personajelor reale compun o lume unde femeile sunt victime in primul rand prin ceea ce li se intampla, iar in al doilea rand prin surzenia cu care sunt intampinate marturiile lor. Cand povesteste unor barbati, fie ei si imbracati in uniforma de politist, conditiile unui viol, femeia face fata unor intrebari implicite: oare nu este ea insasi vinovata, prin felul cum arata si cum s-a purtat, prin ce a spus sau ce n-a spus, oare nu i-a provocat ea insasi pe violatori, oare nu le-a semnalizat ca e “disponibila”? Iar violenta conjugala nu este, de pilda, un drept al celui mai tare de a-si impune prin orice metode vointa in fata celui mai slab, in cadrul unei legaturi “create in ceruri”?
Demersul autoarei nu se limiteaza la descoperirea uneia dintre fetele brutale ale lumii in care traim, ci tinteste la schimbarea unor atitudini, la examinarea din alt punct de vedere a unei intregi serii de relatii dintr-o realitate acoperita de o falsa pudoare. Piesa a fost nu doar o reusita teatrala, ci si un succes militant: ea a dat nastere, in 1998, miscarii internationale numite V-Day si dedicate combaterii violentei impotriva femeilor. Conform articolului din Le Monde, organizatia a strans, in zece ani, 50 mil. dolari, sustinand procesele intentate de femei si creand camine unde sa se poata adaposti femeile victime ale violentei.
Teatrul a insotit mereu aceasta aventura: in tarile democratice, actrite cu renume si-au pus in joc prestigiul pentru a juca in aceasta piesa cu titlu provocator si continut tulburator. Procedeul e simplu: la o anumita data, anuntata pe site-ul american, se cauta o sala pusa la dispozitie gratuit, spectacolul e jucat de voluntari si 90% din banii obtinuti din vanzarea biletelor sunt pusi la dispozitia organizatiilor locale, iar 10% sunt donati “cauzei anului”. Acolo unde obiceiurile sau legea consacra rolul de victima al femeii, reprezentatiile au implicat riscuri concrete. Actrita Amula Merter, din Turcia, a riscat puscaria pentru ca a vrut sa organizeze un turneu in Pakistan cu spectacolul ei. Nici miscarile feministe traditionale nu au privit cu prea multa simpatie aparitia unei noi forme de lupta. Vizibilitatea in domeniul activismului politic poate fi un factor de concurenta la fel de puternic ca si orgoliile teatrale.
Piesa s-a jucat si in Romania, in doua spectacole conectate la reteaua internationala, la Targu-Mures (montare coordonata de Alina Nelega, care a si tradus textul) si la Bucuresti. A socat titlul, s-au distribuit multe invitatii, dar impactul nu s-a produs – si nu din vina artistilor. Nici atunci si, probabil, nici acum, societatea romaneasca nu e dispusa sa preia aceasta problema sub aspectul ei general. Se pune mult mai multa pasiune publica in descifrarea cazului Elodia decat in constientizarea unor realitati cumplite, care privesc jumatate din populatie (sau din electorat, daca asa e mai usor de inteles). Are teatrul romanesc vreo vina? Nu. Dar nu are nici vreun merit in cealalta directie.