Templierii români și ei altfel/ de Felix Nicolau

Intrat într-o relative normalitate, socialul românesc permite o relaxare de care unii scriitori cu spirit ager și cultură așișderea profită pentru a imagina versiuni comice ale realității. O parodie istorică reușită este romanul lui Adrian Voicu, Nepovestitele trăiri ale templierilor români, Editura Alfa. Linda Hutcheon sublinia că parodia trebuie să fie precedată de cunoșterea domeniului parodiat, fiind și ea, în cele din urmă, o formă perversă de adorație.

Despre templieri, numai de bine! S-au scris atâtea cărți și articole despre ei, încât ți se cam apleacă de fiecare dată când mai vezi una. De asta mă și speriasem în cazul de față, însă așteptările, din fericire, mi-au fost înșelate. Voicu nu omagiază nu știu ce lojă masonică prin scrierea lui, nici nu face paradă de erudiție (întreprindere mereu ridicolă și inutilă). El pur și simplu dorește să-și amuze cititorul la modul inteligent cu un roman istoric de aventuri. Acest lucru se poate realiza prin suspans, fluență a povestirii, dar și intercalare a episoadelor, plus cunoaștere a registrelor limbii arhaice și a regionalismelor. Ei bine, nu atât suspans este de găsit în această carte, cât o excelentă exploatare a resurselor limbii, de la onomastica sugestivă, până la toponimie și poante năstrușnice. Plecarea este faptul istoric al arderii pe rug a Marelui Maestru al Ordinului Templierilor și confiscarea averilor acestuia. Dar cum să rămâi în gamă majoră când membrii conspirativi ce vor să salveze rămășițele Ordinului se numesc Kremvurșt von Schlitz sau Berilă Valahul? La fel și cu partida opusă: omul de încredere al regelui se cheamă Gell de Douche, cardinalul ostil Ordinului este Flatule de Bará care scapă prin „bătrânul robinet de cur” câte un „mare și prelung tunet otrăvitor”, subalternul cardinalului este vicarul de Fazat, la care se adaugă personaje de rang secund ca Gyula Kacsyula, baronul de Iștenem, madame Sardine, un strămoș de Dresant, o parașută Omlette sau un curvar bandit ca Tarencrique, calul Dizăl, Piche sur Mur, jupân de Bil, De Fichique, marchizele flușturatece d’Oeufs și de Buzée. O sărbătoare a numelor și a poreclelor transparente ca intenție, dar bine găsite și nimerit plasate. Cum s-ar zice: se non è vero, è ben trovato!

Anacronisme inspirate

Fără a experimenta la nivel de procedee narative – ceea ce ar fi și riscant într-o parodie istorică – prozatorul are totuși înțelepciunea de a frânge cronologia faptelor. Suspansul este întreținut și de flash-back-uri ori de „filmarea” din unghiuri diverse. Anacronismele sar și ele în sprijinul parodiei. De exemplu, o marchiză cam curviștină se zgâiește la pectoralii unui SPP-ist, un paj regal se numește Quasimodo și are CV-ul foarte asemănător cu cel al unui cunoscut personaj literar. Unele formulări pentru fapte banale sunt și ele amuzante prin parafrazare: „Nu trecuse decât o clepsidră mică, de purtător”. Ierarhia de la palat este privită prin prisma regulilor administrației moderne. Iritat de urâțenia lui Quasimodo, care îi tulbură gândurile așa cum lui Kant i le tulburau lipsa unui nasture de la vestonul vreunui elev, regele declanșează meritocrația balcanică: „nu voi mai tolera decât rudele directe și prin alianță!”.

E posibil ca alianța Sabia Domnului, antiregalistă și antipapală, să aibă scopuri nobile, însă ele sunt bine temperate de apariții de acest fel: „un câine cu coadă bățoasă, preocupat de cerul înstelat”. De unde rezultă că parodia și satira sunt dirijate atât împotriva fidelităților masonice, a entuziasmului hierarhic, cât și împotriva snobismului. Ca să-și incite cititorii mai mult, Voicu recurge și la localizare. Bunăoară, Ianosz Kukurusz întreabă „Cum e în Valahia principelui nostru Basarab?”

Ar mai fi de evidențiat și realismul aparent zolist, în realitate împănat cu artificii naratologice, al titlurilor. Iată mostre: Unde se arată începuturile acțiunii, Unde se usucă niște haine și se schimbă planuri, Unde se împrăștie toți și toate, Unde se mănâncă rahat.

O demonstrație, așadar , de perfectă stăpânire a sculelor narative de către un autor bine informat, cu minte vivace și mult umor. Mitologia templieră este relansată postmodern către un public cultivat, însă dispus să își ia propria cultură à la légère.

Ar fi păcat să nu menționez și harul poeticesc al scriitorului. În 2014 el a publica la Editura Tracus Arte Una pe inimă, una pe dos. Poezii mai dichisite pentru suflete îndrăgostite și mai naive pentru amorezi și dive. Cum se observă, spiritul mucalit supraviețuiește și în genul mai sensibil. Dispoziția cărtăresciană a prelucrării modelelor, în dauna inovației, este identificabilă și aici. Cele mai multe poeme sunt scrise în tehnică tradițională și chiar în maniere (re)cunoscute. Unele dintre ele ating punctul culminant al ironizării: „Îmi amintesc, cu ceva vreme în urmă,/ Aveai chiloții cât palma de infant./ Acuma, când ți-i pui pe sârmă,/ Faci de rușine și un elefant!/ Morala o știe și bunica,/ Nimic nu este nou sub soare:/ Iubirea la-nceput e atâtica/ Dar, după ani, devine foarte mare” [Chiloții (fabulă mică)]. Romancierul este peste poet, însă ambele fațete alcătuiesc un profil scriitoricesc surprinzător, inconfortabil.