Texte pentru cantece rock (I)

Paulo Coelho este nu doar unul dintre cei mai cititi autori de azi, ci si unul dintre cei mai influenti. E considerat de catre o parte a criticii un alchimist al cuvintelor, iar de alta – un fenomen al culturii de masa. Cititori din peste 150 de tari, indiferent de credinte sau culturi, au facut din el un autor de referinta. Cartile lui, traduse in 56 de limbi, se afla in fruntea listelor de bestseller-uri si au devenit subiect de dezbateri sociale si culturale. Ideile, filosofia si subiectele tratate de Coelho in cartile sale reflecta aspiratiile a milioane de cititori care isi cauta calea in viata si noi moduri de a intelege lumea. In romaneste, cartile lui au fost publicate pana acum de Editura Humanitas, care va lansa in curand o noua traducere – Manualul razboinicului luminii. La inceputul lunii viitoare, la Teatrul Odeon va avea loc premieraVeronika (dupa Veronika se hotaraste sa moara). Incepand cu acest numar, vom publica fragmente dintr-o biografie a lui Paolo Coelho scrisa de Patricia Martin si Montse Ballesteros si tradusa de Luana Schidu.
Paulo Coelho s-a nascut in 1947 intr-o familie din clasa de mijloc, fiul lui Pedro, inginer, si al Lygiei, casnica. La sapte ani a intrat la scoala iezuita San Ignacio din Rio de Janeiro. Paulo a ajuns sa deteste natura obligatorie a practicii religioase. Cu toate acestea, desi nu-i placea sa se roage si sa mearga la slujbe, existau si compensatii. Intre zidurile austere ale scolii, Paulo si-a descoperit adevarata vocatie: sa fie scriitor. A castigat primul sau premiu literar intr-un concurs scolar de poezie, iar sora lui, Sonia, isi aminteste cum si ea a castigat un premiu pentru eseu prezentand o lucrare pe care Paulo o aruncase in cosul de hartii.
Parintii lui aveau insa cu totul alte planuri pentru viitorul fiului lor. Ei voiau ca el sa devina inginer si au incercat sa-i inabuse dorinta de a se consacra literaturii. Intransigenta lor si descoperirea Tropicului Cancerului a lui Henry Miller au trezit spiritul de rebeliune al lui Paulo, si el a inceput sa nesocoteasca in mod curent regulile impuse de familie. Tatal sau a luat acest comportament drept un semn de boala mentala si, cand Paulo avea saptesprezece ani, l-a internat de doua ori intr-un spital de psihiatrie, unde a suportat mai multe sedinte de electrosocuri. La scurta vreme dupa aceea, Paulo a intrat intr-o trupa de teatru si a inceput sa lucreze si ca ziarist. Pentru clasa mijlocie a vremii, teatrul era un focar de imoralitate. Speriati, parintii lui au hotarat sa-si incalce promisiunea de a nu-l mai trimite la spital si l-au internat pentru a treia oara. Cand a iesit, Paulo era si mai pierdut, si mai inchis in lumea lui. In disperare de cauza, familia a chemat un alt medic, care a spus: Paulo nu e nebun si nu are ce cauta intr-un spital de boli mintale. Pur si simplu trebuie sa invete sa infrunte viata. La treizeci de ani dupa aceasta experienta, Paulo Coelho a scris Veronika se hotaraste sa moara.
Dupa cum ne spune chiar el: “Veronika se hotaraste sa moara a fost publicata in Brazilia in 1998. In septembrie primisem deja peste 1.200 de e-mailuri si scrisori care descriau experiente similare. In octombrie, unele dintre subiectele discutate in carte – depresia, accesele de panica, sinuciderea – au fost dezbatute intr-o conferinta care a ajuns sa aiba repercusiuni la nivel national. In anul urmator, pe 22 ianuarie, senatorul Eduardo Suplicy a citit cateva pasaje din cartea mea la o sesiune in plen si a reusit sa obtina aprobarea pentru o lege care era impotmolita in Congresul brazilian de zece ani – lege care interzicea spitalizarea arbitrara”.
Dupa aceasta perioada, Paulo s-a intors la studii si parea ca are sa urmeze in sfarsit calea pe care i-o pregatisera parintii. Dupa scurta vreme insa, el a renuntat si s-a intors la teatru. Era in anii ’60, iar miscarea hippie era in plina explozie pe scena internationala. Aceste noi tendinte au prins radacini pana si in Brazilia, condusa la vremea aceea de un regim militar represiv. Paulo purta parul lung si isi facea un punct de onoare din a nu avea niciodata buletinul la el; un timp a luat droguri, vrand sa traiasca din plin experienta hippie. Pasiunea pentru scris l-a facut sa infiinteze o revista, din care nu s-au publicat decat doua numere.
Cam pe atunci, muzicianul si compozitorul Raul Seixas l-a invitat pe Paulo sa scrie cuvintele pentru cantecele sale. Cel de-al doilea disc al lor a fost un succes urias si s-a vandut in peste 500.000 de exemplare. Era prima data cand Paulo castiga o suma mare de bani. Parteneriatul lor a continuat pana in 1976. Paulo a scris peste saizeci de cantece cu Raul Seixas, si impreuna au revolutionat scena rockului brazilian.
In 1973, Paulo si Raul au intrat in Societatea Alternativa, o organizatie care se opunea ideologiei capitaliste, apara dreptul individului de a face ce vrea si de asemenea practica magia neagra. Mai tarziu, a descris aceste experiente in Valkiriile (1992). In aceasta perioada, au inceput sa publice “Kring-ha”, o serie de benzi desenate, in care pledau pentru mai multa libertate. Dictatura le-a considerat subversive, iar Paulo si Raul au fost arestati si inchisi. Raul a fost eliberat dupa putin timp, dar Paulo a fost retinut mai mult, pentru ca el era considerat “creierul” din spatele benzilor desenate. Problemele lui nu s-au sfarsit insa aici; la doua zile dupa eliberare, a fost luat de pe strada si dus la un centru militar de tortura, unde a ramas mai multe zile. Dupa spusele lui, a scapat de la moarte numai pentru ca le-a spus ca era nebun si ca deja fusese internat de trei ori in spitale de boli mentale. A inceput sa se automutileze cand rapitorii sai se aflau in incapere si, in cele din urma, au renuntat sa-l mai tortureze si i-au dat drumul.
Aceasta experienta l-a marcat profund. La douazeci si sase de ani, Paulo a decis ca avusese destula experienta de “viata” si ca voia sa fie “normal”. Si-a luat o slujba la o companie discografica, Polygram, unde a cunoscut-o pe femeia care mai tarziu avea sa-i devina sotie.
In 1977, s-au mutat la Londra. Paulo si-a cumparat o masina de scris si a inceput sa scrie, fara mare succes. In anul urmator s-a intors in Brazilia, unde a lucrat ca director pentru o alta companie discografica, CBS. A durat doar trei luni, dupa care s-a despartit de sotie si si-a abandonat slujba.
In 1979 s-a intalnit cu o veche prietena, Christina Oiticica, cu care avea sa se casatoreasca mai tarziu si cu care traieste si in prezent.
Cuplul a plecat in Europa, unde a vizitat mai multe tari. In Germania au fost la lagarul de concentrare de la Dachau. Acolo, Paulo a avut o viziune in care ii aparea un barbat. Doua luni mai tarziu, el l-a intalnit pe acest barbat intr-o cafenea din Amsterdam si a stat indelung de vorba cu el, schimband pareri si experiente. Barbatul, a carui identitate Paulo n-a dezvaluit-o niciodata, i-a sugerat sa se intoarca la catolicism. Paulo a inceput sa studieze limbajul simbolic al crestinismului. I-a mai sugerat sa mearga pe drumul spre Santiago – un traseu de pelerinaj intre Franta si Spania.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar