The Shape of Things (VII)

… Si ne intoarcem de unde am pornit – adica la The Shape of Things, piesa lui Neil LaBute pusa in scena la Teatrul Act…

Montarea lui Vlad Massaci mi se pare simptomatica din mai multe motive.

In primul rand, este un mod de a vorbi – pe o scena de teatru – care e, dupa stiinta mea, cu totul nou si care “imprumuta”, benefic, firescul cinematografic. Sigur ca la asta contribuie intimitatea scenei si proximitatea cu spectatorii; dar nu e mai putin adevarat ca lucrul cu tinerii actori (Mihaela Sirbu, Vlad Zamfirescu, Andreea Bibiri si Serban Pavlu) a fost remarcabil, reusind sa impuna o naturalete a felului de a rosti replicile care ar trebui sa faca scoala. Practic, nimic nu semnalizeaza “T-E-A-T-R-U” (o anumita emfaza, un anumit patetism sau intimism cautat) si tocmai asta este – paradoxal – un castig pentru teatru. Actorii vorbesc ca pe strada (sau ca in filme), de parca ar fi “uitat” ca se afla pe o scena… E un tip de comunicare cat se poate de natural, “pe aceeasi lungime de unda” cu spiritul piesei; in acelasi timp, este (si) un mini-manifest teatral: cu aerul ca

n-a facut altceva decat sa restituie scenei simplitatea vorbirii obisnuite, Vlad Massaci avanseaza o “shape of things” cu bataie lunga in estetica artei spectacolului din Romania.

In al doilea rand, montarea de la Act aduce – prin alegerea acestei piese – ceva din problematica artelor contemporane in centrul, cam nombrilist, al teatrului “made in Romania”. Acesta s-a structurat, in ultimele decenii, mai curand pe ideea performantei regiei – si, in subsidiar, a actorilor – decat pe aceea a unei posibile incidente a textului cu diverse sfere de meditatie (morala sau formala), identificabile mai ales in artele vizuale. La fel de simptomatic, singurele incercari de a deschide spectacolul teatral inspre altceva decat pura & simpla “teatralitate” au fost de gasit mai degraba in experimentele marginale, off-mainstream, ale unor artisti pluridisciplinari si in spectacolele inter- sau multimedia ale tinerilor coregrafi. Acest fapt a avut drept urmare o hibridizare punctuala, ca atare lipsita de consecinte, intre arta scenei si celelalte arte cumva conexe (cele vizuale si coregrafia). Ce a lipsit a fost, pe de o parte, o luare in posesie mai hotarata a modalitatilor de a semnifica utilizand alte suporturi si, pe de alta, o meditatie consistenta asupra “formei lucrurilor” care sa duca – pe cale de consecinta – la o repozitionare a spectacolului de teatru in contextul noului esichier artistic.

In fine, in al treilea rand, The Shape of Things a reusit sa apropie cateva modalitati pur cinematografice de scandura recalcitranta a scenei. Nu este vorba, asa cum s-ar putea crede, de sempiternele proiectii video care fac cu ochiul, pseudo-sincron, spectatorului blazat, dandu-i sentimentul ca asista la un “eveniment” connaisseur & contemporan… E vorba de mult mai mult – practic, de o reconstruire a Timpului cinematografic in Spatiul teatral. Ce se intampla in spectacolul de la Act depaseste sim-pla ilustrare – prin procedee cinematografice – a unor momente ale povestii (de altfel, precis marcate in text). Vlad Massaci – ajutat de scenograful sau, Andu Dumitrescu – regandeste raportul intre secventialitate si spatialitate, sugerand un patos teatral in secventele video (alternarea on/off spatiu proxim-spatiu indepartat) si insinuand un discret dispozitiv cinematografic in momentele de conflict dramatic (punerea in acelasi plan a iubirii & abjectiei, refuzul efectelor teatrale si al recuzitei neesentiale). Rezulta un “obiect estetic” familiar & singular totodata, care emotioneaza in aceeasi masura in care te face sa gandesti.