„Țiganca” lui Brâncuși/ de Elisabeta Lăsconi

Brâncuși a văzut-o dansând, vitalitatea și frenezia ce emanau din ființa ei nu se potriveau cu Lizica, diminutivul cumințeniei drăgălașe, așa că a poreclit-o „Țiganca”, dar artiștii o cunoșteau ca „mademoiselle Codreano”. A adus-o spre noi Doina Lemny cu o splendidă carte-album: „Lizica Codreanu – o dansatoare româncă în avangarda pariziană”. Fotografiile sepia și alb-negru redau patina epocii, iar povestea ei aruncă pe cititor în febra avangardei, în inima Parisului din anii ’20 și anii ‘30.

Lizica s-a născut în 1901, penultima din șirul celor opt copii ai avocatului Ion Sionescu Codreanu, fascinată de timpuriu de lumea artei, căci sora ei mai mare, Irina, era pasionată de sculptură și pictură. La 18 ani urmează Școala de Belle-Arte din București și, totodată, cursuri de dans. Și îndată după Marea Unire, în vara anului 1919, Lizica și sora ei Irina pleacă la Paris, pentru studii: prima ca să frecventeze o școală de dans, a doua – pentru a studia sculptura cu Bourdelle și Brâncuși.

Pe de o parte, Lizica urmează cursurile Bronislavei Nijinski, pe de altă parte, simte pulsul revoluției care cuprinsese mediile artistice, asistând cu sora ei la discuții și întâlniri ce vor schimba fața artei europene – Constantin Brâncuși, Tristan Tzara, Sonia Delauney, Man Rey. „Țiganca” se avântă în improvizații originale, pe muzica lui Erik Satie, Prokofiev și Igor Stravinsky, dansează în spectacole-eveniment, inovând prin mișcări și ținută, e plină de idei originale.

Lizica Codreanu alege și alte căi de formare decât baletul clasic: gimnastică și acrobație de circ. Își construiește migălos fiecare apariție, alege de fiecare dată costume și machiaj pe măsura stilului ei original de a dansa. Cei care o susțin ca să-și realizeze viziunea prin scenografie și costume sunt mari creatori ca Brâncuși ori Sonia Delauney. Instinctul ei artistic impresionează și astăzi, la o simplă privire a fotografiilor păstrate. Dar în epocă, îndrăzneala o apropie de marile dansatoare – Loie Fuller, Isadora Duncan sau Martha Graham.

Câteva spectacole susținute într-un singur an, 1926, arată câte valențe artistice are tânăra dansatoare: interpretează rolul Pierrot Fulgerul în „Le Petit Parigot” (Micul parizian), un  roman cinematografic, în costumele create de Sonia Delauney, dansează Primăvara de Mendelsohn, Moment exotic de Lenormand și Frescă de Debussy în cadrul Baletului Francez, participă la „marele spectacol de music-hall” la Theatrul Eden din Milano.

Pe cât de fanteziste sunt aparițiile în spectacolele noilor arte, pe atât de discretă este viața personală. Povestea de iubire cu Jean Fontenoy iese la iveală abia în decembrie 1926, când cei doi se căsătoresc. Jean Fontenoy este o personalitate excepțională din alt mediu cultural: scriitor și jurnalist deja cunoscut, redactor la agenția Havas. Lizica își urmează soțul într-o misiune la Shanghai, petrece în Orient câțiva ani, aici se naște și fiul lor, François.

Întoarcerile în România în 1933 și 1936 (pentru expoziția surorii ei la Ateneu), divorțul îi schimbă viața. Întâlnirea cu Orientul a marcat-o decisiv: în 1938 deschide un centru de cultură hindusă, începe cursuri de inițiere în Hatha Yoga și de terapie, practică în care își folosește știința adunată despre corp și mișcare. Se dedică total noii discipline, iar prin centrul ei trec personalități ale secolului XX, de la actori și scriitori ca Peter Ustinov și Eugène Ionesco, la capete încoronate ca Grace de Monaco, Ducele și Ducesa de Windsor, ori celebrități ale tuturor artelor – dirijorul Charles Munch sau Coco Chanel.

Cartea provoacă două exerciții de admirație, unul față de cea răsfățată de Brâncuși cu o poreclă de alint, Țiganca, altul față de autoare. Doina Lemny impresionează prin pasiune însoțită de competență impecabilă (cercetător la Muzeul Național de Artă Modernă, Centrul Pompidou Paris) și de sensibilitatea față de spațiul românesc, din care au pornit atâtea talente dornice să cucerească Parisul. Și unele chiar au reușit.

Doina Lemny , Lizica Codreanu – o dansatoare româncă în avangarda pariziană, Editura Vellant, 2012, 116 pag.

Credit fotografii de epocă: Vellant