Timpul adevarului e tot mai scump

Razboiul din Golf, in plina desfasurare, marcheaza un timp al adevarului. Ce l-a precedat? Un alt timp, legat deseori de sperante iluzorii, de autoamagiri, chiar de romantism politic. America a devenit cea mai mare putere a lumii dar n-a inteles, cum observa un comentator britanic, ca si cei slabi au descoperit o arma periculoasa cu care-i pot lovi dur pe cei tari. Sau, mai degraba, n-a inteles inainte de a fi sunat unul dintre ceasurile adevarului, la 11 septembrie 2001.
Acum, intr-un alt ceas al adevarului, Saddam recurge si el la aceasta arma. Metoda e simpla, dar eficace:  fie unor mase largi de oameni saraci, fie unor grupuri pregatite pentru acte de martiraj li se inoculeaza convingerea ca moartea eroica in lupta cu <necredinciosii> e mai presus decat viata. In discursul difuzat luni dimineata, Saddam le-a spus irakienilor ca toti vor fi rasplatiti: cei care vor muri in lupta vor ajunge in Paradis; cei care vor supravietui vor fi invingatori si vor avea parte de fericire pe pamant. O astfel de convingere, intarita in suflete coplesite de fanatism, devine o sabie cu taisul ascutit. Saddam i-a indemnat pe irakieni sa ridice sabia si sa nu se teama daca vor muri in lupta, caci fericirea va fi a lor. Americanii, inarmati pana in dinti cu tehnica de lupta ultramoderna, sunt acum nevoiti sa faca fata si incercarilor comandamentului irakian de a-i atrage intr-un razboi de gherila, intr-o confruntare de aproape cu partizani fericiti sa moara. Pretul platit va fi mare.
La alta scara, astazi, societatea romaneasca se confrunta si ea cu un timp al adevarului. Scump, de asemenea. La Brasov si in alte orase industriale, vestile despre mii si mii de posibile concedieri in uzinele cu pierderi au fost primite cu mari manifestatii de strada. Sunt intamplari de natura sa ne trezeasca la realitate. O realitate amara. Statul a ramas in brate cu <un nucleu dur> de mari intreprinderi pe care nu le vrea nimeni. Si e normal sa nu le vrea nimeni. Au pierderi mari, datorii si mai mari si un surplus considerabil de personal. Iata bilantul unui timp al iluziilor, al autoamagirilor ca reformele pot fi amanate. Acum, o alegere a devenit inevitabila. Ori intreprinderile in cauza vor deveni mai atractive, prin reducerea personalului – la care, probabil, se va adauga si preluarea datoriilor la buget -, ori vor auzi batand ceasul falimentului.
Nota de plata e consistenta. Nici n-ar putea sa fie altfel din moment ce, la noi, au trecut nu ceasuri, nu zile, nu luni, ci ani la rand fara sa ne fi sinchisit ca timpul inseamna bani. Ani dupa ani, mari intreprinderi ale statului au pierdut bani multi risipind forta de munca, materii prime, energie, credite externe, credite interne pentru a produce… stocuri.
Fara indoiala ca autoritatile statului, in ansamblu, au partea lor de vina pentru tot ce s-a intamplat din 1990 si pana in prezent. Politicile interne, de la strategiile de restructurare pana la cele privind redistribuirea resurselor, au fost concepute cu ochii pe un orologiu ramas in urma. Dar societatea romaneasca e vinovata si ea, in totalitate. An de an, din ’90 incoace, societatea romaneasca a fost preocupata mai putin de perspectiva si mai mult de probleme curente, ce apar de la o zi la alta. Faptul ca, deseori, nu au mai  fost luate in calcul limitele si constrangerile lumii in care traim ne costa scump, acum. Mai cu seama, ne costa enorm ignorarea rolului concurentei in economie. Asa se face ca, nici macar astazi, marile mize ale economiei romanesti nu sunt nici productivitatea, nici competitivitatea si nici eficienta. Noi mizam pe dezvoltarea conjuncturala, pe supraefortul de a produce mai mult cu mai multe importuri, cu mai multi bani si cu un consum mai mare de capital fix.
Pe nesimtite, insa, ne-am trezit ca obisnuitele pierderi cauzate de modul invechit in care este organizata munca in societatea romaneasca nu mai pot fi suportate. Numai o combinatie rationala ne mai poate scapa de pierderi, de risipa; o combinatie  intre atat de mult asteptata restructurare si o alta ecuatie economica, in care venitul sa fie legat de competitia muncii. Fara aceste doua salturi, calitative, intr-un moment al adevarului, nici un fel de alchimie nu ne poate salva.
Ar fi nedrept, insa, ca pretul sa-l plateasca numai salariatii de la Brasov, de la Hunedoara sau din alte centre industriale. Ei nu sunt mai vinovati decat noi toti. Asa ca toti trebuie sa platim si sa le asiguram, de la buget, compensatii banesti celor ce-si vor pierde locurile de munca prin restructurare. Sa platim pentru erorile din trecut, soldate cu daune imense. Si pentru lectia dura pe care o primim. Cu speranta ca vom invata ceva.