Timpul e cu noi (2)

Romania este stat european prin traditie, prin spirit si prin cultura. Nu insa si prin performanta economica. Dar istoria este martora ca tarile europene se pot misca cu viteze diferite intr-un cadru unitar. Si ca, la masa “armonizarii contrariilor”, s-ar gasi un loc bun si pentru o Romanie cu o economie mai putin eficienta. Ar fi insa periculos sa mizam numai pe conjuncturi, numai pe imprejurari politice.
Vioara intai, in cazul tarii noastre, nu poate fi decat renasterea economica. Pentru ca numai cu o economie eficienta si competitiva am putea avea un loc bun la masa integrarii. Asadar, a devenit obligatoriu saltul catre o noua economie. Autoritatea guvernamentala are in acest sens un rol vital: sa simplifice reglementarile si sa le europenizeze, sa inchida canalele de risipa, sa ridice stavilare in calea coruptiei si a indolentei, sa reconstruiasca mediul de afaceri. Numai ca autoritatea guvernamentala, singura, fara sprijinul societatii civile, indeosebi fara sprijinul intreprinzatorilor si al bancherilor, nu va reusi sa-si atinga telul.
Buna colaborare intre guvern, intreprinzatori si banci ar putea fi una dintre cheile potrivite pentru usa renasterii economice. Iata problema. Mai departe, important este ca ea sa fie solutionata. Stim, inca din clasele primare, ca o problema corect formulata si exact inteleasa e jumatate rezolvata. Dar cine poarta raspunderea ca o problema atat de importanta sa fie corect formulata ? Si cui ii revine menirea ca societatea romaneasca sa fie ajutata sa inteleaga bine respectiva problema? Caci numai asa vom reusi sa scapam de confuzii, de neincrederi, de un anumit fatalism al istoriei, care inca ne obsedeaza, ca sa ne incumetam, in sfarsit, sa dam o batalie decisiva pentru un alt standard de viata. De-a lungul istoriei, mai presus de greseli, de lasitati, de slabiciuni, natiunea romana, cand a inaintat, s-a bazat si pe sansa de a fi in fata unor probleme clar formulate si corect intelese. Daca, in prezent, bajbaim, inca in cautarea bunastarii, una din cauze este aceea ca suntem constransi de confuzii.
Societatea romaneasca n-a inteles, clar, ca nu putem avea o viata demna, o bunastare decenta si un trai civilizat pana cand nu vom obtine, in economie, trei valori fundamentale: eficienta, calitate, productivitate. Intr-un cuvant: competitivitate. Pana atunci, neindoielnic, va dainui saracia.
Cum poate ajunge societatea, in ansamblu, la o intelegere clara a ceea ce are de facut? In primul rand prin actiuni concertate ale societatii civile si ale autoritatilor statului. Opinia presedintelui, bunaoara, poate contribui decisiv la intelegerea exacta a unor probleme de catre intreaga societate. Sau, dimpotriva, poate strecura confuzii. La fel, opinia primului-ministru. Dialogul public intre cei doi demnitari, pe de o parte, dialogul cu voci din societatea civila, pe de alta parte, mai ales cand opiniile se dovedesc a fi contradictorii, sunt de maxima utilitate. Fiindca din confruntare apare adevarul.
Dar dreptul Cezarului e mai larg si mai cuprinzator decat al demnitarului. Cand demnitarul, in speta premierul, spune in public “ca banii destinati saracilor nu vor ajunge niciodata in buzunarele unor persoane ca Patriciu, Catarama, Serban Mihailescu, Mitrea”, o astfel de afirmatie, nelamurita in detaliu, poate induce confuzie. Iar precizarea ca “la nici unul dintre ei nu mai ajung banii astia, nici la mine” (la premier – n.a.) e si mai confuza, putand starni resentimente fata de cei care… au destul, mai departe le taiem macaroana. Premierul nu are asadar dreptul la judecati emotionale.
Cezarul, aici, sunt eu: o voce din societatea civila. In “cazul Patriciu”, ca sa ma rezum la un singur exemplu, eu am dreptul si la judecati emotionale. Eu pot sa gandesc si chiar sa spun in public: “Patriciu este un exploatator”. De ce? Fiindca Patriciu angajeaza salariati, le exploateaza munca, priceperea si scoate venituri. Prin urmare, Dinu Patriciu isi petrece vacantele unde eu nici nu visez sa ajung, are o casa cum eu n-o sa am niciodata, are o masina pentru care il pot invidia, are bani etc.,etc. Asa ca m-as putea incumeta sa-i strig in fata: “Patriciu exploatatorul”! Nici macar nu m-ar putea da in judecata. Din doua motive. Primul: pentru ca e adevarat; potrivit dictionarelor, chiar este un exploatator. Al doilea: a spune cuiva ca e exploatator nu e o insulta. Mai mult: pot sa ma bucur ca banii destinati saracilor nu ajung in buzunarele lui.
Asa ar putea sta lucrurile daca ar fi judecate dintr-un punct de vedere strict personal. Dar mai este un punct de vedere, cel al intregii societati. In ’85, aflandu-ma in documentare in China, ca jurnalist, am nimerit in plina dezbatere legata de exploatare si exploatatori. Economisti de varf din Partidul Comunist Chinez erau preocupati sa armonizeze ideea de exploatatori (in acceptiune marxista: folosirea fortei de munca salariate de catre particulari) cu nevoia de reformare a economiei, prin propulsarea initiativei particulare. Si cum chinezii sunt buni filosofi (doar ei l-au dat lumii pe Confucius) au gasit calea: i-au numit intreprinzatori (termen cuprinzator) si nu exploatatori. O voce autoritara de sus, din partid, a iesit la televizor si a spus: “Nu e drept sa ramanem saraci. Dar nici nu ne putem imbogati toti deodata. Asa ca e normal sa se imbogateasca mai intai cei pe umerii carora societatea merge mai departe. Ei sunt intreprinzatorii”.
Societatea a inteles. In anul urmator, China a obtinut cea mai mare recolta de cereale din lume. Chinezii au spus adio foamei. Venise, deci, si proba practica. Un scriitor renumit a scris o carte de succes: “O suta de interviuri cu intreprinzatori”. Interviul cu un intreprinzator-taran incepea cu desrierea casei – scoase din tipicul satului chinezesc traditional si ultramodernizata; a curtii – plina de masini agricole; a angajatilor – platiti destul de bine. Intreprinzatorul povesteste cate locuri de munca a asigurat, cate impozite plateste statului, dar mai ales cum initiativa privata a dus la sporirea exploziva a recoltelor. Apoi, a adaugat ca agricultura intensiva cere stiinta de carte, asa ca si-a procurat reviste straine de specialitate si vrea sa angajeze un secretar sa-i faca traduceri. Intrebat cat i-ar da pe luna secretarului, intreprinzatorul spune o suma insemnand de cateva ori salariul unui ministru si scriitorul il priveste naucit. “Ce te-a blocat?”, devine curios intreprinzatorul. “Ma intreb, ii raspunde scriitorul in finalul interviului, daca sa mai continui munca la cartea asta sau sa ma angajez la tine secretar”.
Judecat din aceasta perspectiva, Patriciu nu mai e un exploatator, ci un intreprinzator. Din initiativa lui, desigur privata, cu riscul lui, prin efortul lui, Petromidia a fost reintrodusa in circuitul economic, i s-a pus capat crizei de motorina, au aparut noi locuri de munca. In plus, impozitele pe care le plateste compania lui Patriciu l-a stat sunt imense. Asadar, faptul ca banii destinati protectiei sociale a saracilor nu ajung si nu vor ajunge la el reprezinta numai jumatate de adevar. Cealalta jumatate de adevar intregeste circuitul: impozitele platite de Patriciu contribuie la constituirea fondurilor de protectie sociala. Asadar, nu ia, ci da.
Iata, avem nevoie de exploatatori. Adica de intreprinzatori. De cat mai multi. De la ei poate porni relansarea investitiilor. Societatea ar obtine noi locuri de munca in sectoarele rentabile, cu deosebire in servicii, care sa puna in functiune pompele de bani si sa absoarba forta de munca disponibilizata din intreprinderile nerentabile. Dar e nevoie si de o noua mentalitate, a societatii in ansamblu, care sa conduca la restrangerea pietelor protejate, a sectoarelor publice in industrie si servicii utilitare si sa incurajeze sectorul privat, inca supus unor constrangeri inexplicabile.
E nevoie, insa, de doi stalpi: intreprinzatorul si bancherul. Ambii fac bani. E normal sa castige bani. Daca se imbogatesc, din afaceri corecte, ce sa facem acum? Sa-i blocam? Sa le luam averile si sa le impartim la saraci? Sa-i punem la colt pentru ca traiesc din… munca celor care trudesc in fabrici? De va fi asa, intreprinzatorul si bancherul vor fi un fel de Cleobis si Biton din legenda. Cei doi fii ai unei preotese, a Herei, sotia lui Zeus. Pentru ca mama lor trebuia sa ajunga in sanctuar, spre a aduce un sacrificiu iar caii nu soseau, s-au inhamat ei la caruta. Au ajuns acolo la vreme, dar de epuizare au murit. Sa nu patim si noi la fel cu acesti doi stalpi – cei dintai care sustin economia de piata. Daca intreprinzatorilor in loc sa le dam oxigenul de care au nevoie pentru a crea bunastare vom continua sa le strigam: “Exploatatorilor!”, daca bancherilor le vom striga in fata: “Speculantilor!” si daca vom continua sa-i amenintam cu impozite uriase pentru ca ei…. nu produc, vor ajunge in cele din urma sa sucombe. Vor pierde ei, dar cea care pierde fundamental va fi societatea. Timpul e, acum, cu noi. Sa nu irosim sansa.