Timpul imposturii si al impostorilor

Intre 1971 si 1998, Gheorghe Vladutescu a scris nu mai putin de 18 carti, carora li se adauga ingrijiri de editii, traduceri, studii publicate in reviste si in volume colective din tara si strainatate. Episodul de fata evoca o perioada eroic-tragica pentru profesorii de liceu: deceniul stalinist. (Marcela Gheorghiu)

Unul dintre oamenii care mi-au marcat existenta a fost profesorul de romana din liceu, care, lucru interesant, inainte fusese preot. Nu stiu din ce cauze renuntase la preotie, dar faptul ca purtase haina bisericeasca il ajuta mult in felul de a fi si de a se raporta la noi ca dascal. In ce ne priveste, noi eram aproape niste analfabeti, pentru ca alfabetizarea nu inseamna doar sa stii sa scrii si sa citesti; eram niste analfabeti cultural vorbind. La indemana era doar rudimentara literatura sovietica de razboi si, in manuale, poezia scrisa de A. Toma, Dan Desliu, Veronica Porumbacu s.a. Nu aveam ce citi, nu aveam de unde ne procura literatura.

Cartile fusesera scoase din biblioteci si de multe ori arse. Imi aduc aminte un episod. Locuiam la marginea orasului Targu Jiu. Din spatele casei incepea campul. Intr-o seara de toamna, pe acel camp, dintr-o masina au fost descarcate carti carora li s-a dat foc. Din cele ce mi-au ajuns atunci in auz, cartile ar fi apartinut unui ins care murise de tuberculoza si, vezi Doamne, reprezentau un pericol de contaminare. Fiind toamna iar aerul umed, au ars mocnit, dar nu de tot. A doua zi dimineata, copiii care eram in zona ne-am dus sa vedem despre ce era vorba si am rascolit printre cartile arse. Am pastrat multa vreme una dintre ele, romanul lui Rebreanu “Adam si Eva”, ars pe margini. Dar cartile, atunci cand nu erau arse, erau oricum retrase din biblioteci.

Profesorul de romana, Popa Gata cum ii spuneam noi, era si directorul bibliotecii municipale. S-a intamplat ca i-am trezit simpatia si m-a luat sub aripa lui ocrotitoare. Imi dadea de la biblioteca volume “din spate”, pe care nu le inregistra, pentru ca altfel i s-ar fi vadit crima. Mi le dadea pe incredere, iar eu, dupa ce le citeam, i le inapoiam.

Cum se infiera decadentismul

Faptul cu adevarat senzational, pentru mine, s-a petrecut la limba romana, la profesorul Gata. Era un om in varsta, in prag de pensionare, si deci nu putea sa i se mai faca mare lucru. Toti erau tematori si nimeni nu putea spune ca nu e de acord cu manualul! In manualul de istoria literaturii, nu figura nici un scriitor din perioada interbelica: nici Arghezi, nici Blaga, nici Bacovia, nici Barbu… Exista insa acolo o lectie despre decadentism, in care marea literatura interbelica trebuia executata. Ce facea insa Popa Gata? Ne citea poezii intregi – mai putin Arghezi, pentru ca, probabil, avand in spate o cariera de preot, nu era de acord cu libertatea poetului in abordarea subiectelor religioase. Ii placeau insa foarte mult Barbu si Bacovia – lucru surprinzator pentru mine, care ma asteptam sa fie un om de cultura traditionalista. Ne citea poeziile – de fapt, le recita, dar era mereu cu textul in fata, probabil ca sa nu se spuna ca le stie pe dinafara -, dupa care, scurt si foarte ambiguu, spunea: “Judecati si voi daca asta este poezie”. Se folosea de aceasta ambiguitate pentru cazul in care ar fi fost invinuit ca face propaganda poeziei decadente. In felul asta, ne-a citit poezie dupa poezie. Nu mi-au ramas insa in minte poetii vremii, pe care, de altfel, nici nu se omora cu firea sa ni-i predea.

Aveam apoi o profesoara de istorie, o chema Constantinescu. Trebuia sa invatam dupa o trista celebritate – manualul de istorie al lui Roller. Ea insa, fara sa forteze nota, cauta in limite rezonabile sa ne predea un alt fel de istorie. Repet, in chip nu prea indraznet, pentru ca riscul era mare: daca ar fi nesocotit complet manualul lui Roller si ar fi predat dupa cu totul alte manuale – P.P. Panaitescu, de exemplu -, la scurt timp am fi auzit ca a fost ridicata…

Tehnicile lui Miciurin

Erau insa discipline la care bietii profesori nu puteau face nimic. De exemplu, la georgrafie. Eu nu am facut Geografia Romaniei, ci Geografia URSS! Manualul era tradus din rusa, asa incat noi trebuia sa spunem “Fluviul Volga este cel mai mare fluviu al tarii noastre”, “Muntii Urali sunt muntii cei mai inalti din tara noastra”. Noroc ca bietul profesor de mineralogie (lucru foarte curios: fusesera scoase din programa o sumedenie de discipline, dar ramasese aceasta), profesor de geografie la baza, se folosea de mineralogie ca sa ne vorbeasca despre geografia tarii noastre. La fel ca profesorul de biologie. Disciplina nu se mai numea biologie, se numea bazele darwinismului. Dar, culmea, nu era vorba despre nici un darwinism, ci despre miciurinism, despre niste geotehnicieni sovietici, despre Liusenco, despre pomicultura, zootehnia si agricultura sovietice. In consecinta, trebuia sa invatam tot soiul de nazbatii. Probabil ca Miciurin o fi fost un gradinar onorabil, nu este exclus sa fi ameliorat soiuri, la fel sI zootehnicienii in cauza, dar nu prea inteleg de ce trebuiau sa fie chiar stalpii unui manual de biologie. Profesorul, care era si el un om batran, daca trebuia sa vorbeasca despre tehnicile lui Miciurin de ameliorare a soiurilor, gasea prilej sa ne vorbeasca despre fiziologia plantelor; la fel cand venea vorba despre zootehnie.

Un loc comun

Imi aduc aminte ca odata profesorul de biologie ne-a spus ca ar fi incercat si el sa aplice tehnica lui Miciurin (era serios, era ironic?), in gradina lui, “dar nu mi-a reusit. Ori nu am fost indeajuns de abil, ori nu mi-am insusit in suficienta masura stiinta sovietica a ameliorarii plantelor”. Mai tarziu, mi-am dat seama ca atitudinea aceasta devenise un loc comun. Cand am scris volumul despre care am mai amintit, am citit si cateva reviste din acei ani, printre care “Studii”, revista Institutului de Istorie si Filosofie al Academiei R.P.R. Roller, celebrul si sinistrul Roller, ordonase un control la institutele de stiinte sociale, printre care si la cel de istorie si filosofie, pe care il patrona. In raportul comisiei de analiza, printre altii, era criticat seful serviciului Documentare (adica biblioteca institutului), profesorul Maciu, pe motiv ca avea deficiente grave. Criticile erau formulate absolut artificial, asa incat nu intelegeai in ce consta gravitatea. Atunci, profesorul Maciu a zis: “Da, serviciul Documentare are grave deficiente, si asta pentru ca nu ne-am insusit tehnica sovietica de clasificare zecimala” – era vorba despre o tehnica de clasificare a cartilor. Ei, ce putea sa fie atat de inaintat in aceasta tehnica sovietica de clasificare zecimala? Asadar, il intelesesem pe profesorul de biologie, care nu-si insusise stiinta sovietica a ameliorarii plantelor.

Cu recunostinta…

Unele firi mai justitiare ar putea zice ca gesturile acestor oameni au fost lamentabile. Ar fi insa o blasfemie, un pacat enorm. Era un timp al imposturii si al impostorilor, in care nu ar fi fost greu ca, in locul profesorului de literatura (daca acesta ar fi fost categoric in disidenta sa), sa fi venit cineva care nu avea pic de calificare! Am fi iesit din liceu nu mai inculti decat intraseram, dar destramati sufleteste. Cat de cat, oamenii despre care am vorbit aici au reusit sa ne coaguleze, sa ne structureze sufletele, sa ne ajute sa ne individualizam putin. Sa stim ca suntem. Altminteri, ce s-ar fi ales de noi?