Tinerețe și valoare la Sala Radio/ de Virgil Oprina

Peste așteptări a fost acest concert care a oferit publicului dialogul plin de vervă între trei protagoniști plini de personalitate: orchestră, dirijor și solist.

De ce peste așteptări? Motivele sunt două : tinerețea și depărtarea. Luând-o în ordinea inversă a vârstei, voi începe cu Ștefan Cazacu, interpretul curajos, dar nu imprudent, al Concertului nr.1 pentru violoncel și orchestră de Șostakovici, una dintre cele mai frumoase, dar și dificile pagini scrise pentru acest instrument. Deși Ștefan Cazacu, la cei doar optsprezece ani ai săi, era afirmat deja ca un violoncelist așezat cu hotărâre pe drumul consacrării, totuși abordarea unui concert recunoscut ca foarte solicitant – ca să nu spunem infernal – inclusiv din punct de vedere fizic, părea un act curajos mai ales pentru viața concertistică locală mai puțin obișnuită cu astfel de performanțe.

Ștefan Cazacu a reușit însă să impresioneze nu doar prin faptul că a dominat greutățile tehnice considerabile ale partiturii, ci și prin faptul că a reușit să treacă dincolo de ele. Acestor solicitări, tânărul violoncelist le-a răspuns cu un bun dozaj al energiei, cu o bună stăpânire a tempourilor, fapt care a făcut ca interpretarea lui să nu fie o simplă dovadă de precocitate instrumentală, ci și o dovadă de asumare a dificultăților lucrării. De aceea, încă de la primele măsuri, el a dat siguranță publicului că va asista la performanța unui solist și nu la un juvenil act acrobatic. În mod inerent, dată fiind etapa profesională pe care o parcurge, o concentrare, chiar o încrâncenare a luptătorului hotărât să-și trântească adversarul, era necesară. De aceea am ascultat cu bucurie această versiune care are ceva din farmecul unei work in progress, care va câștiga în viitor cu siguranță în ambitus dramatic. În mod cert, Ștefan Cazacu va spune mai departe povestea acestui concert care ne poartă prin muzica lui de la sublim la grotesc, de la teluric la diafan, totul la o intensitate unică demnă de o capodoperă a marelui compozitor rus.

Acest concert are însă o scriitură în care violoncelul are ca partener orchestra și anumite instrumente soliste – precum cornul în partea I – iar dirijorul Cristian Măcelaru a condus discursul cu eleganță și temperament. Și astfel ajungem la motivul depărtării, pentru că tânărul dirijor român dirijează preponderent la Philadelphia, de unde și motivul bucuriei de a descoperi un talent dirijoral și o personalitate artistică a cărei reîntâlnire este așteptată deja acum atât de public cât și de orchestră.

Programul serii a cuprins în deschidere Uvertura la opera Ruslan și Ludmila de Rimski Korsakov, iar în partea a doua poemul simfonic Șeherezada de același autor, două lucrări care scot în evidență virtuozitatea orchestrei, dar și ambitusul dinamic și puterea de susținere a intențiilor dirijorale. Orchestra Națională Radio continuă momentul fast pe care îl traversează, întâlnirea cu dirijorul Cristian Măcelaru fiind una de bun augur. Gestul dirijoral amplu, dar oportun, ferm, dar nuanțat, a scos în evidență pe lângă o solidă pregătire profesională, o fire artistică generoasă și prietenoasă. Și astfel, deși orchestranții români în general (și foarte probabil că nu numai ei, doar că în alte părți nu se simte acest lucru) nu sunt ușor de purtat pe aripile inspirației dirijorale, membrii Orchestrei Naționale Radio – cu o binemeritată mențiune pentru solistul Șeherezadei, concert-maestrul Virgil Zvorișteanu – s-au lăsat purtați de argumentele artistice ale tânărului lor compatriot venit tocmai de la Philadelphia.

Fotografii de Virgil Oprina