Tineri și bătrâni în aceeași istorie/ de Adrian Majuru

Bătrânețea este un dar al vieții. Dincolo de acest adevăr universal valabil, tot ceea ce intervine în traiectoriile ei aparține destinului. Cum îmbrătrânim este o chestiune de alegere. Însă Potrivirea este aceea care împlinește cursul vieții și conferă oricărui apus tandrețea începutului de drum. Cum îmbătrânim este o alegere pe care o faci de foarte timpuriu. Meticulozitate, simțul umorului, auto-ironia nu apar odată cu parcurgerea cronologiilor ci de la începutul vârstelor.

Vârstnicul avea rolul de însoțitor al prevârstnicilor neinițiați sau nepregătiți cu imprevizibilul ascuns în imediat. El era depozitarul și legatarul moralității tinerilor care se pregăteau să intre în societate. El le dădea cea dintâi recomandare. Vârstnicul singularizează și centrează în social, valorizând poziția celor care-l însoțesc mai ales în spațiul oficial și monden.

Astăzi, recurența necazurilor în viața comunităților este cauzată de indiferența față de întâmplările prezentului și anularea oricărui confort proiectat în viitorul apropiat.

De aceea vedem atât de multe prăbușiri ale bătrânilor noștri într-o resemnare fără de sfârșit sau intrați în bucuria simulantă pentru a păcăli plictiseala unei vieți consumate liniar și topită în banalitatea cotidiană.

Prezența lor ajută și grăbește procesul de maturizare a generațiilor apropiate. Maturitatea în istorie sau un fel de “ce vrei să devii când ajungi mare” traversează cronologiile și modifică mentalități de la o generație la alta. În vechime, unul dintre primele semne de maturitate recunoscute de cutume și pravile era dreptul de a atinge spațiul destinat celor mai vârstnici și de a împărți cu ei ultimele noutăți.

Înfrățirea bărbaților egali în interiorul responsabilităților cotidiene a fost și ea prezentă dar se desfășura după alte reguli. Vârsta, doar ea singură, nu certifica mare lucru. Trebuia să împlinești sarcini comune celorlalți și să poți întreține o familie. Mahalaua și astăzi, mai abitir decât lumea satului, stigmatizează adulții “neintegrabili”.

Ce mai înseamnă totuși maturitatea? Mai înseamnă și un răspuns la întrebarea: cum te întreții? Fiecare epocă istorică a cunoscut tehnicile sale de supraviețuire. Epoca modernă a calmat însă “trauma” prin diversificarea ofertelor și a opțiunilor.

Apoi adultul trebuie să negocieze. O face întreaga sa viață iar cea dintîi reușită prefigurează maturitatea sa în ochii celorlalți, trecuți de pragul vârstelor de început.

Maturitatea mai înseamnă și unele reguli de bună cuviință vestimentară. Să arăți, să te porți, “ca un om mare” este probabil visul cel dintâi al unui copil. Iar chestiunile de imagine le înveți fie prin educație, fie prin mimetism, de la cei mari. Ești pe deplin produsul a ceea ce se desfășoară în jurul tău. Deoarece destinul este locul și momentul în care te naști.

Bătrânețea este un dar al vieții. Dar, orice final, fiecare ieșire din scenă este până la urmă o chestiune de atitudine, o alegere proiectată încă din tinerețe.

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetător la Muzeul Municipiului București și coordonează Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carți despre București, precum “Bucureștiul mahalalelor sau periferia ca mod de existență” și “București. Povestea unei geografii umane”. În sfera preocupărilor sale se află și zona de underground social urban. În sprijinul celor care studiază acest domeniu din perspectiva antropologică, a editat lucrări cu referire la cerșetorie, delincvență, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostituție, începând cu anul 2005. Între alte titluri publicate, amintim aici selectiv “Copilăria la români”,”Familia Minovici – univers spiritual” și “Destin valah în ilustrații și 101 texticulețe”. În prezent, coordonează seriile “Antropologia urbană” și “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.