Tinerii anilor 70/ de Stelian Țurlea

Unii dintre cei de vârsta mea (dar nu numai) au plăcut-o enorm pe Patti Smith, alții măcar își amintesc câteva dintre hiturile ei, alții chiar versuri. Patti Smith a fost (mai este, trăiește încă) o legendă a muzicii anilor 70 și 80. S-a născut în decembrie 1946 la Chicago, este cântăreață, compozitoare și poetă americană, a influențat nașterea genului punk rock cu albumul de debut Horses, lansat în 1975. A combinat stilul de poezie beat performance cu stilul garage rock. În textele sale, adolescenții americani au întâlnit pentru prima oară aluzii la poezia franceză a secolului al nouăsprezecelea. Cântece precum “Because the Night”, scris împreună cu Bruce Springsteen au ajuns printre cele mai aclamate.

Pentru cartea de memorii de față, „Just Kids”*), Patti Smith a primit the National Book Award. O carte care descrie începuturile ei dificile și furtunoase. În 1967, după ce părăsise Glassboro State College (acum Rowan University) și s-a mutat la New York, l-a întâlnit pe fotograful Robert Mapplethorpe cu care a avut o relație intensă, chiar dacă fotograful s-a dovedit a fi homosexual. Au trăit împreună o vreme, apoi s-au despărțit, dar au rămas foarte buni prieteni. Smith îl consideră pe Mapplethorpe una dintre persoanele cele mai importante din viața ei („artistul vieții mele” – „nu aveam mulți bani, dar eram fericiți”). Au rămas prieteni până la moartea acestuia, în 1989.

La New York, Patti Smith a locuit cu Mapplethorpe în celebrul hotel Chelsea, omfalos al boemei de altădată, frecventat de un număr uriaș de tineri artiști, pe mulți ajungând să-i cunoască – adică pictori, scriitori, actori, regizori, producători (e hotelul din cântecul celebru al lui Bob Dylan, dar și cel în care locuise poetul Dylan Thomas, pe care Patti Smith îl admira enorm). „Chelsea Hotel era ca o casă de păpuși într-o zonă crepusculară – o sută de camere, fiecare un mic univers. Mă plimbam pe holuri căutându-i spiritele, moarte sau vii. Aventurile mele erau puțin poznașe: împingeam ușor ușa întredeschisă și întrezăream pianul mare al lui Virgil Thomson sau zăboveam pe lângă plăcuța cu numele lui Arthur C. Clarke, sperând să apară brusc. Din când în când dădeam peste Gert Schiff, academicianul german, înarmat cu volme despre Picasso sau Viva în Eau Sauvage. Toți aveau ceva de oferit și nimeni nu dădea impresia c-ar avea prea mulți bani. Chiar și cei plini de succes păreau să aibă doar atât cât să trăiască de azi pe mâine, ca niște vagabonzi extravaganți. (…) Atâția oameni au scris, au discutat și s-au zvârcolit în camerele astea ca dintr-o casă de păpuși victoriană. Atâtea fuste au foșnit pe scările astea de marmură tocite. Atâtea suflete trecătoare s-au atașat de locul ăsta, au lăsat o amprentă asupra lui și au murit aici. Le simțeam spiritele în timp ce colindam de la un etaj la altul, dorindu-mi să pot vorbi cu un alai trecut de omizi fumătoare.” Patti Smith pictează, scrie poeme, dă spectacole, în cele din urmă cântă și devine celebră în câțiva ani. Nu era o femeie frumoasă, dar fascinantă prin cultură, voce, stil.

„Pe când eram doar niște puști” e prima ei carte de proză, scrisă cu mare onestitate și talent. Epoca anilor 60 și 70 descrisă de ea este extraordinar de vie, cu toate personajele care vor deveni peste ani adevărați monștri sacri. Viața ei este un exemplu: disperat de săracă, ajunsese la New York să-și caute norocul, era pregătiră să fie chelneriță, dar foarte citită (a lucrat chiar într-un lanț de librării celebre, citind tot ce-i cădea în mână), iubea un șir de poeți – Blake, Baudelaire, Rimbaud, Genet – cărora voia să li se alăture. A supraviețuit și a ieșit victorioasă.

A publicat foarte multe volume de versuri și foarte multe albume de cântece. A influențat mulți cântăreți din anii 90 și 2000. Un destin remarcabil.

O excelentă traducere.

*) Patti Smith – Pe când eram doar niște puști. Editura Polirom, Biblioteca Polirom, Actual. Traducere din limba engleză și note de Casiana Ioniță