Tipologii elective/ de Călin Stegerean

De curând deschisă la Muzeul de Artă Cluj-Napoca, expoziția Topografii afective realizată de Hermina Csata imprimă spațiului pe care l-a ocupat doar pentru o lună, sălile festive ale palatului inaugurat în anul 1785 de contele György Bánffy – cel care va deveni cinci ani mai târziu guvernator al Principatului Transilvaniei – un aer de opulență calmă, relaționându-se în termenii unor afinități de caracter cu decorațiunile baroce aurite ale sălilor cu boiseria lăcuită în alb. Nu știm cum arătau în epocă saloanele de protocol ale palatului Bánffy, dar putem bănui privind fotografiile păstrate ale altei reședințe a familiei, cea de la Bonțida, că operele de artă au fost și aici parte dintr-o scenografie persuasivă a autorității, blazoane neheraldice în epoci în care puterea își asocia complice artefactele.

Hermina Csata este o artistă care deși operează cu o morfologie ale cărei caracteristici se extrag din modernitate sub aspectul non-mimesisului, a esențializării formale sau a unei cromatici bazată pe à plat-uri, conferă lucrărilor sale o amplitudine clasică, în sensul unor trăsături afine operelor pe care, în general, le întîlnim în secțiunile de pînă în secolul XIX ale muzeelor. Cu toate că a absolvit în anul 1991 secția pictură a universității de artă clujene, Hermina Csata a practicat și a omologat în cele 20 de expoziții personale de până acum un gen al artei care este greu de definit în termenii cunoscuți: nu este artă decorativă pentru că lucrărilor le lipsește gratuitatea și impersonalitatea decorativismului, nu este pictură pentru că deși cromatica este decisivă folosește ca material „pictural” pielea colorată, nu aparține artelor textile, deși broderia reprezintă o tehnică majoră de realizare, nu este grafică, deși linia este un vector expresiv utilizat intens ca liant al întregii suprafețe plastice. De dimensiuni medii pentru standardele actuale lucrările expuse au devenit de-a dreptul monumentale când au fost acroșate pe simezele muzeului clujean, nu atât datorită unor procedee de care artiștii fac uz, cât datorită unui natural aer de clasicitate conținut.

În plus, în aceeași cheie a unei relații cu fenomenologia artei clasice, lucrările Herminei Csata pot fi apreciate pentru că includ cîteva calități esențiale ale operei de artă, care, e drept, aparțin unei estetici și ea de factură clasică: miraculosul, originalitatea și durabilitatea.

Sunt calități cărora modernitatea, manifestată în primele decenii ale secolului XX, le-a subminat însă importanța în construcția operei de artă iar dacă acest proces putea fi detectat atunci mai ales în conținutul manifestelor avangardiste, în ultimele decenii aceste caracteristici se estompează progresiv și accentuat în conținutul efectiv al lucrărilor de artă plastică.

Extincția le-a fost anunțată chiar de una din primele „intervenții” dadaiste realizate de Marcel Duchamp, în anul 1919, cea cunoscută sub numele de L.H.O.O.Q. Aceasta s-a realizat asupra unei reproduceri litografice a celui mai cunoscut tablou, considerat o capodoperă a artei clasice, un „altar” al devoțiunii pentru ceea ce însemna pînă atunci capacitatea artiștilor de a produce opere de artă – Mona Lisa de Leonardo de Vinci. A fost, în fapt, o „declarație” îndreptată împotriva felului în care arta era înțeleasă și acceptată de cea mai mare parte a societății occidentale de atunci, dar și împotriva unor practici artistice considerate perimate de cei care concomitent cu reformarea societății militau și pentru o reformare a artelor. Astfel, lucrarea lui Duchamp anticipa faptul că locul operei unice va fi luat de obiectul produs în serie, în cazul arătat, o carte poștală cu reproducerea celebrului tablou. Cu un gest al cărui sens a fost mai mult dezavuarea decît parodia, Duchamp a desenat „golănește” mustăți și bărbuță peste portretul reprodus și a înscris dedesubt acronimul expresiei „elle a chaud au cul” – L.H.O.O.Q. [el-aș-o-o-qu], proiectând prezumția de vulgaritate asupra unei picturi cu statut aproape sacru până atunci. Miraculosul, ce caracteriza laboriosul act artistic de pînă atunci, a fost anulat de rapida „fircălitură”, originalitatea compromisă de reproducerile în serie, pentru care respectiva carte poștală a devenit emblematică la fel ca și pentru opusul durabilității – efemeritatea materialelor perisabile, ieftine, din care era confecționată.

Miraculosul în artă la care ne gândim când ne referim la lucrările Herminei Csata nu are de a face cu supranaturalul în formele de devoțiune cunoscute sau cu practicile magice. Miraculosul intră în discuție, de exemplu, atunci când în fața unei opere de artă constați că îți scapă felul în care a fost făcută și proiectezi asupra ei supoziția unor supraînsușiri ale artistului care doar astfel fac posibilă creația. Miraculosului, căutat de suprarealiști dar dezavuat de constructiviști și dadaiști, contemporaneitatea, cinică și demitizantă, îi refuză tot mai mult legitimitatea între calitățile operei de artă. Lucrările Herminei, datorită laboriosului meșteșug cu care sunt realizate, scapă sintagmei „asta pot s-o fac și eu” care de multe ori poate fi auzită în expozițiile de artă contemporană din cauza facilului și puerilului care caracterizează unele din lucrările expuse.

Originalitatea este o altă caracteristică suferindă în arta de azi. Cei care frecventează marile expoziții de artă contemporană, bienalele spre exemplu, sau cei care doar răsfoiesc revistele de artă au constatat, desigur, o anume impersonalizare a operelor de artă produsă de repetiția unor configurații formale sau ideatice, de clonarea unor caracteristici ce se răspândesc cu viteza unor epidemii în cele mai diverse geografii, de la Veneția la Istanbul, de la Lyon la Sao Paolo. Lucrărilor pe care Hermina Csata le semnează le poate fi identificat un anume filon de originalitate căruia este dificil să-i găsești un corespondent. Atât din punct de vedere tehnic, cât și formal lucrările conțin caracteristici care le singularizează, le conferă o identitate pentru care și doar „compoziția” lor tehnică, greu încadrabilă, prezentată mai sus, poate fi un argument.

Sub aspectul durabilității, și aici nu ne referim doar la „supraviețuirea” lor fizică, putem afirma că lucrările Herminei se află în opoziție cu „trendurile” contemporane care favorizează o tematică a particularului (care devine incomunicabil în lipsa unui larg context explicativ), un insuficient de clar vocabular artistic și o efemeritate a corpului operei de artă, dependentă de context, de multiple determinări tehnice auxiliare și de calitatea perisabilă a materialelor care le constituie. În felul în care sunt realizate, lucrările Herminei rezistă prin autosuficiența materialelor din care sunt realizate, implică resursele culturale și imaginative ale privitorului și nu-l aduce în postura dezarmată de lipsă a oricăror coordonate de lectură.

În „concertul” lumii globalizate de azi, unde, paradoxal, diversității i se contrapun persusiv trenduri și „tendințe” bine instrumentalizate, este tot mai complicată detectarea propriei voci și, mai complicată, abținerea de la înregimentarea în rețete efemere de succes. Fidelitatea față de propriile opțiuni, ce caracterizează demersul artistei Herminei Csata, reprezintă nu numai parte a unei etici profesionale amenințate cu dizolvarea în „must”-urile actualității dar și factorul care face diferența între succesul de moment și consacrare.