Tirania norocului

Arareori se intampla ca un regizor sa-si faca debutul cu un lung metraj avand deja o nominalizare la Oscar, cum e cazul lui Juan Carlos Fresnadillo (Live Action Short Films, 1996) si rezultatul nu dezamageste, obtinand si el cateva premii Goya. Subiectul filmului este tirania norocului. Care delimiteaza doua caste nietzscheene: “captivii” (cei cu putin noroc, dar cu apetente pentru joc) si cei dotati cu doze considerabile de noroc si amatori de mize mari (de la case si masini, pana la un deget sau chiar viata). Aceasta elita a hazardului impune – in interiorul ei – o relatie de mentor-discipol, ilustrata de Sam (Max von Sydow) – Federico (Eusebio Poncela) si apoi de Federico – Tomas (Leonardo Sbaraglia). Doua aspecte contradictorii ale norocului constituie premisele ideatice ale filmului, preponderenta fiind notiunea marxista – norocul e un produs destinat schimbului pe piata: se castiga sau se pierde (se joaca uneori pe fotografii ale “captivilor”, ele concentrand dramul de noroc al acestora), se fura (prin atingere) si se consuma ca un drog (oricat de norocos ai fi, trebuie sa iei mereu doze de “sansa” de la altii). Un alt aspect al norocului, reliefat mai mult la nivel simbolic, e cel cvasi-mistic: sa fii pregatit sa-ti mizezi viata presupune credinta. Aluziile sunt numeroase: naratiunea oblica, borgesiana e mereu punctata de secvente “acelerate” ale cerului si de imaginea lui Sam (“the fucking god of luck”). El pierde la ruleta ruseasca doar cand abandoneaza ritualul care-o acompania de obicei si umilinta (crede din start ca Tomas va pierde). Cum cuplul misticism-erotism e deja unul cu o lunga traditie culturala, nu lipseste nici un substrat de aceasta natura: Tomas joaca ruleta ruseasca pentru a recupera fotografia iubitei, ceea ce reprezinta o noua contradictie a regulilor – la cazinoul lui Sam vin impatimitii de joc, “aici nimeni nu vine din iubire”. Ba chiar actul de a da sau a lua sansa cuiva e unul erotic: imbratisarea sau sarutul dintre “captivi” si “norocosi” o subliniaza, iar – paradoxal – oamenii dotati cu capacitatea (involuntara, dar controlabila prin antrenament) de a fura norocul pot sa-l conserve pe acela al partenerilor doar spunand “nu te mai iubesc”.

Ramificatiile temei norocului sunt explorate intr-un mod care desfide incadrarea filmului in vreun gen, el plasandu-se la granita dintre film comercial si film de arta. Mai multe argumente pledeaza insa in favoarea ultimului: variatele tehnici de filmare (un “reverse tracking shot”, imagini tip real T.V. privite prin ochii Sarei), decorurile care amintesc de Lynch, si structura foarte mobila a povestirii, care evolueaza de la cea labirintica la cea lineara, conservand insa “deceptiile” narative la nivelul montajului. Si totusi, potentialul “comercial” al intrigii e evident: nu-i de mirare ca Hollywoodul a achizitionat deja drepturile de remake…

* Intacto, Spania, 2001. Regia: Juan Carlos Fresnadillo. Cu: Leonardo Sbaraglia, Eusebio Poncela, Max von Sydow. Distribuit de Romania Film si ProRom. Premiera: 27 iunie.