Tiranul

Sicilia, anul 412 i.Hr.: incepe nesfarsita confruntare dintre un om si o superputere numita Cartagina – stapana a marilor si centru comercial imens. Abia trecut de douazeci de ani, Dyonisios, luptator neinfricat in armata siracuzana, este nevoit sa asiste la inspaimantatorul masacru de la Selinuntes, provocat de ezitarile guvernului democratic din acel infloritor oras grecesc aflat la granita cu provincia cartagineza.

Revolta si furia fac ca in sufletul lui Dyonisios sa ia nastere trei convingeri de nestramutat: democratiile sunt ineficiente, cartaginezii trebuie alungati din Sicilia pentru ca sunt dusmanii de moarte ai elenismului si singurul om in stare sa duca la capat o asemenea misiune este el insusi. Dyonisios vrea sa transforme Sicilia intr-o insula greceasca si, pentru a-si pune in practica acest ideal, este gata sa treaca peste orice obstacol. Ca sa detina controlul absolut asupra resurselor economice si militare ale cetatii sale, se arata dispus sa-si puna in joc locul in istorie si sa fie stigmatizat de generatiile viitoare ca Tiran.

Ia nastere in felul acesta aventura unui om care a reusit sa stranga sub comanda sa cea mai mare armata a Antichitatii, a inventat masini de razboi infricosatoare, a construit in numai cateva luni cele mai impunatoare fortificatii vazute vreodata pana atunci. Dar este, in acelasi timp, aventura unui om care a fost dramaturg si barbat de stat, poet si iscusit diplomat, ramanand pentru toata viata devotat, cu gingasie si vigoare, amintirii unei prime iubiri nefericite pentru preafrumoasa Aretis.

A purtat cu cartaginezii cinci razboaie si a condus zeci de batalii, a fost ranit de patru ori, lovind fara crutare in dusmani si chiar in prieteni pentru a fauri un stat care se intindea pana pe coasta de nord a Adriaticii.

Dar cine a fost Dyonisios? Monstrul nemilos si egocentric descris de catre cei care l-au hulit sau o personalitate atat de puternica incat starnea neliniste in jurul sau, o inteligenta vizionara sau un om dotat cu o vointa aproape supranaturala?

Istoricii l-au condamnat la fel ca pe toti tiranii, dar nu i-au putut contesta maretia. In viata si faptele sale, de erou si vizionar, exista momente tenebroase si fapte de un curaj extraordinar, umbre de nepatruns si straluciri ametitoare.

Era o poveste care astepta doar sa fie asternuta in paginile unei carti. Si nimeni n-o putea face mai bine decat Valerio Massimo Manfredi. In acest roman, el le daruieste cititorilor sai un erou de neuitat, care alatura energiei homerice o luciditate machiavelica.

Valerio Massimo Manfredi este profesor de arheologie la Universitatea Bocconi din Milano. A predat si a tinut conferinte in prestigioase institutii stiintifice din Italia si din intreaga lume. A condus, de asemenea, importante expeditii arheologice si sapaturi in multe localitati din zona mediteraneana. Colaboreaza ca specialist in istoria antica la revista “Panorama” si la cotidianul “Il Messaggero”. Ca autor de proza beletristica, a publicat romanele: Palladion, Lo scudo di Talos, L”Oracolo, Le paludi di Hesperia, La torre della solitudine. In limba romana au fost traduse Alexandru cel Mare, Faraonul nisipurilor, Ultima legiune, Akropolis si Imparatia dragonilor.

Locuitorii din Rhegion discutara indelung in Adunare propunerea lui Dyonisios de a se insura cu una dintre fetele din oras, iar Filistos, cel care le transmisese oficial propunerea, astepta rabdator ca ei sa ajunga la o concluzie.

Parerile erau impartite: unii sustineau importanta unui aliat puternic cum era tiranul din Syracuza, alti se gandeau, insa, ca ar fi fost prea periculos tocmai pentru ca viitorul mire era un tiran si un aventurier si, daca ar fi pierdut puterea, ar fi tras dupa el pe toti cei ce faceau parte din familia fetei. In plus, soarta Naxosului si a Cataniei fusese destul de trista, iar pe de alta parte era vorba despre calcidieni ca ei, care ajunsesera departe de metropola Chalkis din Eubeea.

Mai erau si unii care se revoltau pe fata impotriva acestei propuneri, considerand-o nerusinata si imorala, si propuneau sa fie trimisa ca logodnica o prostituata oarecare, pentru a-l face pe tiran sa inteleaga cata consideratie aveau fata de el. In cele din urma, fu acceptata ideea cea mai cuminte: sa fie refuzat, dar nu intr-un mod jignitor.

Pe drumul de intoarcere acasa, lui Filistos nu-i facea deloc placere sa-i dea lui Dyonisios un asemenea raspuns care, cu siguranta, nu-l multumea. Cand prietenul sau il primi, remarca usurat ca de fata era si Leptines, semn ca fratii facusera pace si ca furtuna trecuse.

Dyonisios nu paru prea nemultumit. Spuse doar:

– Or sa se caiasca pentru asta.

– Imi pare rau, se scuza Filistos.

– Nu este vina ta. Sunt sigur ca ai facut tot ce puteai… Le-ai spus ca ma voi insura si cu alta fata?

– N-aveam de ales.

– Nu, fireste, nu aveai cum sa nu le spui.

– Chiar esti sigur ca nu te-ai putea multumi cu o singura sotie? Sunt atatea fete care te pot satisface in pat… esti cel mai puternic om de la apus de Golful Ionic.

– Nu-i vorba despre asta. Am luat o hotarare si nu ma razgandesc, stii bine. Vreau doua sotii: una italianca si alta syracuzana. Vei pleca din nou cat de curand poti.

– Unde sa ma duc?

– La Locris. Ce spui de Locris?

– Asa este: orasul femeilor…

– Cei de acolo ne-au fost intotdeauna prieteni. O sa vezi ca n-o sa refuze.

– Sper. Dar daca mi-ar da posibilitatea sa aleg? Ce fel de fata ai prefera?

– Blonda, bruneta? interveni si Leptines.

Dyonisios lasa capul in jos si-si spuse in gand: “Aretis …”, apoi ridica ochii catre Filistos cu o expresie ciudata in priviri.

– Bruna… da, as prefera sa fie bruneta…

– Doar atat? Sunt sigur ca locrienii imi vor prezenta cele mai aratoase fete pe care le au in oras.

– Solduri inalte, sani frumosi… adauga Dyonisios. Trebuie sa-ti spun eu chiar tot? Dar… de fapt, nici nu este prea important daca face parte dintr-o familie buna si are o zestre buna.

– Bineinteles, incuviinta Filistos.

– Vei pleca peste exact douazeci de zile.

– Douazeci de zile? De ce trebuie sa se intample ceva peste douazeci de zile?

– Se va intampla ca va fi gata ceva… Vino, vreau sa vezi asta cu ochii tai – si iesira.

– Un cadou? Un dar deosebit? intreba Filistos coborand treptele in urma lui, impreuna cu Leptines si cu nelipsitul Aksal.

– Ai rabdare si o sa vezi.

Dyonisios se indrepta cu pasi hotarati spre intrarea in arsenal, in timp ce Filistos incerca sa ghiceasca din expresia lui Leptines ce cautau ei acolo, ce trebuia sa vada intr-un loc plin de fum si de zgomot. Ajunsera in fata unui bazin imprejmuit cu un gard inalt, pazit de un cordon de soldati. Doi dintre ei deschisera o usa mare si-i lasara sa intre. Filistos ramase inmarmurit, cu gura cascata de uimire.

– O pentera, spuse Dyonisios, zambind si aratand catre formidabila nava inconjurata de proptele solide, aflata in mijlocul santierului si aproape gata de a fi lansata la apa.

– O pentera? Dar ce inseamna asta?

– Inseamna o nava cu cinci randuri de vaslasi, asta insemnand cu o suta mai multi decat o trirema si cu un pinten avand trei muchii din fier masiv, de douazeci de talanti, de doua ori mai puternic decat cele care s-au folosit acum. E frumoasa, nu-i asa? Eu am proiectat-o.

– Este cea mai mare nava de razboi care s-a construit vreodata in lume, adauga Leptines. A fost botezata Boubaris.

– Si cu ea te vei duce la Locris ca s-o iei pe logodnica mea, continua Dyonisios, pasind de-a lungul impunatoarei ambarcatiuni. Iti inchipui cat de mirati vor fi oamenii care o vor vedea intrand in port, cu sculptura de la prora impodobita cu aur si argint, cu steagurile fluturand in vant. Imagineaza-ti ce zvonuri vor incepe sa se raspandeasca, descrierile facute de marinarii care ajung in multe alte porturi umfland realitatea, uimirea si admiratia. Si inchipuie-ti ce va fi cand te vei intoarce: m-am gandit la toate. Indata ce la orizont va aparea Boubaris, de la casa logodnicei mele syracuzane va pleca un car cu patru cai albi. Si exact in momentul in care fata va cobori de pe nava aici, la arsenal, din partea opusa a palatului va aparea cealalta intr-o cvadriga stralucitoare…

Filistos ofta din adancul rarunchilor.

– Frumoasa ceremonie, n-am ce zice.

– Si asta nu-i tot, adauga Dyonisios si-l conduse pe prietenul sau pe o platforma de unde puteau vedea o buna parte din arsenal. Uite-acolo: alte douazeci si noua de vase ca acesta se construiesc chiar acum.

– Pe toti zeii… exclama Filistos mut de uimire, dupa care privirea sa trecu in graba peste sirul uriaselor nave in jurul carora trebaluiau sute de dulgheri, calafatuitori, franghieri, armurieri, fierari.

– Si tot nu s-a terminat, continua Dyonisios. Mai sunt si alte lucruri minunate de vazut. Vino dupa mine. Cobori de pe platforma si se indrepta catre o latura a palatului, unde se deschidea o poarta ducand intr-una din cele doua curti interioare.

Filistos mergea in urma, incercand sa tina pasul cu el si in acelasi timp mai sporovaia cu Leptines.

– Boubaris… este un nume neobisnuit… De unde l-ati gasit?

– Eu l-am descoperit, raspunse Leptines. Stii, cand eram copii, aveam in curte o rata atat de mare si de grea, ca o botezasem asa, Boubaris, adica grea-ca-un-bou.

– O rata… spuse Filistos, clatinand din cap. O rata… ia te uita!

*

Intrara in curte si Filistos ramase si mai surprins si plin de admiratie: trei masini gigantice erau montate in mijlocul curtii si in jurul fiecareia lucrau de zor cate zece artileristi. Unii manevrau bratele unui vinci, infasurand pe tamburul lui franghia unui arc enorm care se incorda. Apoi, la un ordin scurt al sefului de echipa, piedica fu eliberata, coarda arcului se destinse si arunca o lance grea, din fier masiv, care se infipse cu zgomot inabusit intr-o scandura groasa de zece degete, strapungand-o dintr-o parte in cealalta.

– Am numit-o balista. Daca loveste intr-un sir de infanteristi, poate face printre ei un adevarat macel, daca se infige in bordul unei nave sub linia de plutire, o poate scufunda, si asta chiar de la o distanta de o suta de picioare. Dar uita-te la aceea. Ii arata o masina cu un brat lung din lemn flexibil terminat cu un fel de lingura in care se afla un bolovan cam de o suta de livre. Un sistem de scripeti indoia bratul pana aproape de punctul de rupere, dupa care ii dadea brusc drumul. Chiar in fata lor, bolovanul lovi intr-un zid facut din blocuri de lava vulcanica si-l sfarama complet.

– Pe aceasta am numit-o catapulta.

– Tu ai scornit toate astea? intreba, uluit, Filistos.

– Da, raspunse Dyonisios, muncind zi si noapte, mai intai la desene, apoi la modelele reduse construite de arhitecti si, la sfarsit, au aparut masinile pe care le vezi aici. Functioneaza perfect. Acum construim vreo cincizeci de bucati. In comparatie cu astea, berbecii lui Himilko vor parea niste biete jucarii!

– Te pregatesti de razboi, spuse Filistos.

– Da, in sfarsit ii voi alunga pe cartaginezi din toata Sicilia. Ii voi aduna sub steagurile mele pe supravietuitorii de la Selinuntes, Agrigent, Hymera si Gela, voi aduna mercenari din toate tarile si voi ajunge pana la Motya si la Palermo.

– De necrezut… murmura Filistos, fara a-si putea dezlipi ochii de la masinile care-si miscau bratele cu scrasnete sinistre.

– Si inca n-ai vazut mare lucru, interveni Leptines. Daca nu te simti prea obosit, du-te sa dai o raita prin oras si n-o sa-ti vina sa-ti crezi ochilor. Lungim zidurile cu sapte stadii, cuprinzand Epipolisul, care a fost dintotdeauna punctul nostru vulnerabil, si construim acum un castel in varf, o fortareata inexpugnabila numita Eurialos. Este un sir de bastioane care ar intrece si Zidurile Lungi ale Atenei: va fi cel mai impunator sistem de fortificatii vazut vreodata.

– Hai sa mergem, raspunse Filistos, inca nu reusesc sa-mi dau seama ce faceti cu adevarat din orasul acesta.

– Te va conduce Leptines, spuse Dyonisios. Eu trebuie sa ma ocup de reglarea masinilor mele. Vreau sa functioneze fara greseala atunci cand va veni momentul sa le insir pe campul de lupta.

Traversara istmul Ortigiei si intrara in Acradina, urmarind cu privirile zidurile care cresteau vazand cu ochii. Lui Filistos nu-i venea sa creada ce vedea. In cele doua luni in care lipsise de acasa, lungimea zidurilor se triplase, iar intregul oras era un santier urias. Mii si mii de pietrari, hamali, salahori, mesteri zidari lucrau in acelasi timp la fortificatii.

– Dyonisios a nascocit un sistem care face minuni, ii explica Leptines. A impartit toata lungimea zidurilor in sectoare de cate o suta de picioare si a dat fiecare sector in grija unei echipe conduse de un sef de santier care raspunde de calitatea executiei si de mersul inainte al lucrarilor. Fiecare echipa este platita pe baza sectorului de zid pe care reuseste sa-l construiasca, iar plata creste pe masura ce timpul este mai scurt. In felul acesta, fiecare muncitor da cel mai inalt randament. Sclavilor li s-a promis chiar eliberarea si asta face ca ei sa depuna niste eforturi care, in alte conditii, ar fi fost de neimaginat. Lucrand in schimburi, zi si noapte, fara a se opri vreodata, sub supravegherea inspectorilor care trebuie sa dea socoteala in fata lui Dyonisios, platind chiar cu viata daca lucrarea nu este executata cum trebuie.

Mersera aproape o ora pana sa ajunga la Epipolis si de acolo la fortareata Eurialos, inconjurata de un sant adanc. De acolo puteau cuprinde dintr-o privire orasul cu cartierele sale noi, zidurile serpuitoare, cele doua porturi si Ortigia.

– Peste trei luni, tot cercul de ziduri si fortareata vor fi terminate. Syracuza va deveni un oras invincibil.

– Cred, raspunse Filistos, dar, cu siguranta, toate astea nu pot trece neobservate. In Cartagina probabil ca se stie totul, asa ca vor face si ei pregatiri speciale.

– Eu n-as fi atat de sigur. Cartierul cartaginez este inconjurat de mercenari si nimeni nu poate intra sau iesi fara un permis special. La cea mai mica banuiala, ii arestam si-i aruncam in temnita. La nevoie, folosim si tortura.

(…)

Iesi in larg dupa numai cateva zile, ca sa-l duca pe Filistos la Locris, unde logodnica lui Dyonisios fusese deja harazita prin hotararea celei mai influente familii din oras, care o oferise pe cea mai frumoasa si nobila fiica a sa, Doris.

Nu era bruneta, asa cum isi dorise Dyonisios. Era blonda, cu ochi albastri, par matasos si stralucitor ca de aur, sani de toata frumusetea si drepti, asa incat sustineau peplumul intr-un mod foarte elegant; era un peplum ionic, diafan si moale, care lasa sa se ghiceasca formele armonioase ale trupului.

Stia foarte bine ca va trebuie sa-si imparta sotul cu o alta femeie, totusi era fericita sa vina in Syracuza: parea o copila nerabdatoare sa ajunga la o sarbatoare. Filistos crezu in prima clipa ca poate familia ei era foarte rigida si severa, astfel ca trecerea de la autoritatea tatalui la cea a sotului i se parea o usurare, dar indata dupa aceea isi aminti ca la locrieni capii de familie erau femei, asa ca isi schimba parerea. Poate ca era la mijloc tocmai traditia aceea feminina care nu recunostea formele de posesie exclusiva tipica pentru niste barbati obsedati de dorinta de a domina. Poate ca era multumita la gandul ca va avea copii sau ca va trai alaturi de un barbat despre care se spuneau tot felul de lucruri minunate si nu-si mai punea alte probleme. La urma urmelor, faima lui Dyonisios facea ca el sa valoreze cat doi.

Filistos lua parte timp de trei zile la tot felul de ceremonii si de festivitati; cu ocazia unui asemenea eveniment, ii oferi viitoarei mirese cadoul din partea mirelui: un medalion foarte vechi din aur cu chihlimbar, lucrat de un mare artist. Dupa aceea, le imbarca pe corabie pe fata impreuna cu mama ei si cu o zestre impunatoare in bani, vesminte, mobile, giuvaieruri, animale domestice, stofe, parfumuri, tablouri, vase vechi si moderne, obiecte sacre pentru cultul in cadrul casei.

Printre acestea din urma, atentia lui Filistos fu atrasa de o statueta a Athenei, destul de grosolan si primitiv sculptata; nu era frumoasa, dar exercita o mare fascinatie asupra privitorului, mai ales ca, in mod ciudat, o infatisa pe zeita cu ochii inchisi.

– Ce este aceasta? o intreba el pe fata.

– Este o reproducere dupa Paladion, imaginea sacra a Athenei, care facea ca Troia sa fie invincibila si care a fost furata acolo de Odiseu si de Diomede. La picioarele Paladionului, Ajax Oileos a necinstit-o pe printesa Cassandra. Zeita a inchis atunci ochii ca sa nu vada o asemenea grozavie. De atunci, in fiecare an, ca ispasire a acelei fapte nedemne, orasul nostru trimite la Troia doua fecioare din cele mai nobile familii ca sa slujeasca in templul Athenei din Ilion, vechiul nume al Troiei.

– Si ai fost si tu acolo? intreba Filistos.

– Nu, dar mi-as fi dorit foarte mult sa merg. Sa vad armele lui Ahile, mormantul sau si al lui Patrocle…

– Cunosti foarte multe lucruri…

– Stiu, pentru voi, dorienii, o femeie invatata este un lucru aproape scandalos, dar aici aceasta este regula. Noi, femeile, suntem acelea care impun regulile traiului in comun si de aceea societatea noastra este mai dreapta si mai echilibrata.

– Si nu ti-e frica sa ajungi in patul celui mai de temut dintre acesti dorieni, cel pe care toti il numesc Tiranul?

– Nu, raspunse fata, zambind, cu ochii ei albastri. Ba chiar sunt curioasa sa vad daca este la inaltimea pretentiilor pe care le are.

Statura mult timp de vorba, de mai multe ori in timpul calatoriei, astfel incat devenira prieteni si Filistos considera ca ar fi corect sa-i spuna fetei ce fel de viata avea sa duca la Syracuza.

– Stii ce te asteapta, ii spuse. Dyonisios a poruncit sa se construiasca doua iatacuri langa dormitorul sau si va dormi pe rand cu fiecare dintre voi. Dar veti lua masa impreuna toti trei, in afara de situatiile in care una dintre voi s-ar simti rau si ar ramane in apartamentul sau. Dar nu v-as sfatui sa va imbolnaviti mai mult de o data sau doua ori intr-un an.

– Inteleg, spuse Doris si se rezema de parapetul bordului, lasandu-si pletele dezmierdate de briza marii, pana cand Filistos o anunta:

– Priveste, Syracuza!

*

Aristomaches sosi intr-o careta trasa de patru cai albi. Acestia erau manati de un vizitiu imbracat intr-o tunica brodata cu fir de purpura. Fata avea parul negru ca pana corbului si purta un peplum rosu ca focul, strans pe talie cu o centura de aur.

Doris veni si ea din port intr-o lectica purtata de opt sclavi, printre care se afla si un etiopian ce starni curiozitatea celor de fata. Dar aplauzele admiratoare ale oamenilor se indreptau catre syracuzana si cu totii isi doreau in sinea lor ca ea sa fie prima care-i va darui un mostenitor lui Dyonisios, pe care poporul il accepta acum ca pe un suveran intemeietor al unei dinastii.

Trecura in acelasi timp, una pe poarta rasariteana, cealalta pe poarta apuseana a fortaretei din Ortigia, conform unui protocol studiat cu atentie de mai multe ori de maestrii de ceremonii si chiar repetat cu ajutorul unor figuranti.

Data fusese aleasa astfel incat nici una dintre cele doua fete sa nu aiba ciclu.

Mirele purta un chiton alb foarte simplu, lung pana la glezne, iar la incheietura mainii avea o bratara din fier impodobita cu o singura piatra rosie. Se spunea ca bijuteria aceea fusese facuta din fierul pumnalului cu care ii ucisese pe asasinii sotiei sale, Aretis.

Avu loc o dubla ceremonie nuptiala si indata dupa aceea fu pregatit un banchet cu zece mii de tacamuri, la care fura invitati atat straini, cat si ofiteri si subofiteri ai mercenarilor, precum si locuitori ai orasului, de toate rangurile. Cu totii remarcara absenta tatalui adoptiv al mirelui, batranul Heloris, care se simtise atat de jignit ca fiicele sale nu se numarasera printre alesele lui Dyonisios, incat plecase in exil la Rhegion. Dupa aceea, ajunsese capetenia cavalerilor syracuzani care nu fusesera prezenti sau scapasera cu viata la capitularea Etnei si acum organizau acolo un fel de rezistenta armata impotriva tiranului.

Cand banchetul oficial lua sfarsit, cele doua mirese fura conduse fiecare in dormitorul ei, unde fura dezbracate si pieptanate de catre slujnice. Un grup de muzicanti intona un imn nuptial dorian si, indata dupa aceea, unul syracuzan.

Dyonisios intra mai intai in camera in care se afla Doris si o admira indelung la lumina unei mici lampi, ea fiind intinsa complet goala pe pat. Mama sa o invatase cum sa-si miste coapsele pentru a-i spori barbatului placerea si a-l face sa-si lase cu folos samanta si astfel syracuzanei sa nu-i ramana mai nimic.

Dar, la invataturile mamei sale, Doris mai adauga si ceea o indemna sa faca nevinovata si sfruntata pofta de fata, prelungind foarte mult impreunarea; in tot acest timp isi incanta sotul cu vorbe mestesugite si-i lauda in toate felurile virilitatea, lucru care nu putea sa nu-i satisfaca acestuia vanitatea.

Cand veni randul syracuzanei, Dyonisios era constient ca o va gasi furioasa din cauza acestei indelungi asteptari si poate ingrijorata la gandul ca nu mai ramanea si pentru ea suficienta vlaga a barbatului. De aceea, se stradui din rasputeri s-o mangaie cum putea mai bine si sa-i satisfaca simturile cat mai constiincios. O saruta pe buze, apoi pe sani, pe pantece si pe tot trupul, dupa care se impreuna cu ea. Dar ea nu reusi sa primeasca din trupul barbatului ceea s-ar fi asteptat. Doris, care tragea cu urechea din camera sa, fu uimita si, intr-un anumit fel, multumita de tacerea aceea ciudata. Era, oare, Aristomaches timida ca toate fetele doriene?

Dyonisios ii promise syracuzanei ca in noaptea urmatoare va veni mai intai la ea si inca o mai tinea in brate cand usa se deschise cu sfiala si aparu Doris cu un felinar in mana. Le zambi amandurora si spuse:

– Pot sa stau si eu cu voi? Mi-e cam frica sa dorm singura.

Aristomache dadu sa spuna ceva, dar vazand expresia amuzata a lui Dyonisios se razgandi. Doris se strecura in pat si incepu sa-l mangaie mai intai pe Dyonisios, trezindu-i barbatia epuizata dupa lunga noapte de amor, dupa care trecu si la Aristomaches. Syracuzana vru sa faca un gest de respingere, dar nu-l facu pentru a nu-l supara pe sotul ei care parea in schimb peste masura de incantat de jocul acela nou.

Doris fu aceea care ramase insarcinata mai intai.

Fragment din romanul Tiranul de Valerio Massimo Manfredi, in curs de aparitie la Editura Allfa. Traducere de Radu G?”dei.