Top galerii

Test de anduranta la maci
Pe o ploaie nevrotica de toamna, ce l-ar fi facut pana si pe Bacovia invidios, era normal ca, intrand la Galateea, sa constati la un moment dat ca macii Gabrielei Ricsan* si-au pierdut culoarea traditionala si au capatat o paloare vinetie in obraji. Mai intai de toate, trebuie spus insa ca artista are ce are cu macii. Sunt peste tot. Unde te intorci, unde te uiti, dai peste ei. Parca se invarte intr-o lume a papaveraceelor. Macul semnifica atat caldura senzuala a soarelui de vara, cat si pierderea de sine, narcoza (deh, samanta!). Asa cum stim, zeitei Demeter i se daruieste un mac, ceea ce reprezinta puterea somnului, neantul (chiar si provizoriu!). Campurile de maci acopera de multe ori mormintele eroilor care cer sa nu fie lasati uitarii. O forma de terapie a memoriei. De asemenea, curios, exista in spatiul lingvistic slav o expresie, “a ramane in mac”, adica “a ramane fata batrana”. Macii Gabrielei Ricsan au o densitate tenace. Sunt pretutindeni. Campuri intregi, cand linistite, cand involburate, sunt patate de sangele lor. Uneori, innobilati de un pic de exotism, ca de pilda in tabloul in care o copila negresa s-a ratacit prin lanul de grau. Alteori, insa, din cauze obscure, macii nu mai sunt rosii. Sunt cadaverici. Sepulcrali. Vinetii, cum spuneam. Si artista ii descopera fie in fata unui oras italian decadent (parca o Venetie, cumva!), fie intr-o noapte de-a noastra, sinistra si glaciala, itindu-se in fata unei Luni uriase. Mai lipseau capul de lup sau umbra vampirului liliachiu(!). Sunt insa alte lucrari in care artista se mai si odihneste. Peisaje manieriste, portrete cu efluvii renascentiste, naturi moarte, vase cu flori. Dar, acestea sunt doar dexteritati. Fiindca singurul strajer al fanteziei sale este macul. Papaver Rhoeas.
 
Ceramica serenada
Stergare chitite frumos. Sau brauri cu motive florale bizare. Sau naturi moarte. Ca niste tablouri in tablou. Totul este cusut pe ceramica. Unduita. Topos incert. Dinamica reprimata. Un lirism al solidului. Si, foarte curios, fara senzatia de coagulare data, de regula, de pamantul ars. Ai impresia ca lucrarile abia se tin infasurate si astepti din clipa-n clipa ca ele sa se despleteasca. Sa curga in valuri. E o serenada a unei epopei ce va sa fie povestita. Intr-o expectatie mereu amanata. Ca si teoria mortificarii trupului. Cu cat impingi mai mult asteptarea, cu atat se ascute placerea. Neastamparata, Cristina Bolborea** a scotocit in lada de zestre a bunicii (s-a mai folosit comparatia, ce sa-i faci, nimic nu e nou sub soare!) si a scos de acolo minunatii inimaginabile. Pe care le-a fixat in ceramica. In miscare. Fluidizate de adierea mentalului natural. O forma mentis ornamentala. Astfel incat perceptia optica nevoiasa cere ajutorul tactilului. La un moment dat, simti imboldul greu represibil de a te inalta pe varfuri si de a atinge cu mana ceramica (incalcand acea traditionala interdictie din magazinele de odinioara: “Painea se alege cu ochii, nu cu mana!”). In plus, fiindca aici voiam sa ajungem, toate aceste desfasurari moi si catifelate au un parfum de levantica amestecata cu un abur greu sesizabil de paine cruda pusa pe stergar. Daca ai fi inchis intr-o camera, pe intuneric si ai simti acest melanj, ai sti fara nicio indoiala ca pe pereti se afla lucrarile Cristinei Bolborea. In timp ce, de afara, ai jura ca se aude clar o cantilena. Slavind faptele unui orfevru in ceramica.