TOPGALERII/ Altamira, o altă peșteră din București

Există un gen de raționament, numit “metoda Lavoisier”, prin care intemeietorul chimiei moderne demonstrase inexistența meteoriților, declarând: “E imposibil ca din cer să cadă pietre, pentru că in cer nu există pietre”. (Tot așa și cu girafa de la grădina zoologică, văzută, in celebra anecdotă, de ardelean.) Am folosit, fără să vreau, metoda Lavoisier, atunci când l-am cunoscut pe Giuliano Nardin (n. 1977, absolvent in 2003 al Universității Naționale de Arte București, secția pictură, la clasa profesorului Vladimir Zamfirescu, după o rătăcire sterilă de câțiva ani prin amfiteatrele de la ASE) și mi-am spus, după ce am văzut cum pictează și, mai ales, după cum iși explică propriile creații, că un asemenea artist nu există. Explic. Nardin a deschis cu vreo patru ani in urmă o galerie complet neconvențională, cu nume de agenție de voiaj (Sun Art Studio, aflată undeva indărătul Spitalului Colțea, pe strada General Florescu nr. 13, la etajul doi al unui imobil cu ușorii cam șubrezi). In cele patru-cinci incăperi, pictorii Anca Berzunțeanu și Giuliano Nardin locuiesc, pictează și, din când in când, expun. Moment festiv pentru care mută bruma de mobilier a locului in camerele de serviciu. Nardin pare ciclotimic. Pictează cu furie, compulsiv, uitând de tot, pentru o perioadă, după care se calmează, atârnă pe simeze ce-a făcut și contemplă. El și invitații lui. Perioadele de contemplare, cu inerentele lor adieri de disconfort sacrificial (pentru că, nu-i așa, intimitatea căminului/atelierului e coruptă de larma agorei), nu par un obstacol. Ciclurile se cer respectate, potrivit unui ritual care slujește nu unor năzuințe artisticești, ci mai degrabă unor obscure imperative interioare de ordin sanitar. Pentru că așa trebuie, cum ar spune Nardin!

Proiectul pe care il desfășoară acum la Sun Art Studio se numește generic Altamira și se va intinde, in secvențe de aproximativ 3 săptămâni, până in luna mai, in patru episoade: Altamira 1, Altamira 2 etc. Cum am avut șansa să nimeresc acolo inainte de vernisaj, artistul are și răgazul să vorbească, deși e limpede că vorbele nu-l bucură peste măsură. Dar nici nu-l intristează, pentru că ele, ca și pictura sa, sunt dincolo de bine și de rău, de frumos și de urât. Au un firesc… absolut nefiresc. De ce Altamira? “Pentru că așa mi-a venit, pentru că simt că Altamira mă reprezintă”. Totul spus fără o clipire, fără farafastâcuri stilistice, fără incercări de explicații savante, fără impotmoliri psihanalitice sau excursii simbolologice. O franchețe descurajantă, in buza muțeniei, de tip “Iac-așa!” Hiena jurnalistică din mine incearcă totuși să facă o notă de subsol, ca o prezumție de vinovăție culturală la adresa artistului: Grota spaniolă de la Altamira, de lângă Santander, adăpostește unul dintre cele mai importante ansambluri picturale ale preistoriei. Realismul scenelor parietale, exactitatea reprezentărilor animaliere au făcut ca, incă din momentul descoperirii ansamblului – 1876 -, să se nască multe suspiciuni in legătură cu autenticitatea picturilor. La Nardin e pe dos, naivitatea, maniera primitivă, frustă, gestualistă de a picta este cea care impinge la suspiciune. Dacă picturile incă pot trezi bănuiala unei regii, sau, mai degrabă, a unui eșafodaj preliminar, desenele alungă orice indoială. Grifonări la limita inteligibilului, fugi printre obstacole ale unui creion care incearcă să delimiteze o prezență figurativă obsesională: sirena. (E inutil, cred, să vă spun că sirena nu simbolizează, pentru Nardin, nimic.) Omul alcătuiește opere plastice dintr-o pulsiune interioară irepresibilă. Are, probabil, spontaneitatea artiștilor rupeștri și se gândește nu cum să rupă gura colegilor de istorie sau preistorie, ci cum să-și scoată la lumină viziunile plastice. E lipsit de cea mai mică urmă de emfază, de dandism comportamental, de dorință de a părea ceea ce nu este. Nu-și agață de tablouri bănuieli intelectuale și nici nu-și dă ochii peste cap precum sibilele. Pictează și desenează, pur și simplu. In plus, nici nu și-a pus in gând să vândă (râde, spunând că asta ii păstrează tensiunea intre limite normale, și că de aceea nici nu se imbolnăvește). Ați mai văzut artiști complet ocoliți de vanitate? Eu nu. De aceea și spuneam, la inceput, că un artist precum Nardin nu există. Există, insă, cu prisosință, lucrările sale, care te bântuie și te cheamă și după ce ai ieșit din expoziție. Nu vă astupați urechile cu ceară, sirenele lui nu au nimic primejdios!