TOPGALERII/ Din zale s-a-ntrupat…

“Nu mai este mult pana la apusul soarelui. Ultimele raze cad
direct pe fata casei, invaluind porticul alb si piatra cenusie a
zidurilor intr-o pacla luminoasa, accentuand albul coloanelor,
cenusiul sumbru al zidurilor, verdele obloanelor deschise, verdele
pajistii si al tufisului. Coloanele albe arunca dare de umbra pe
zidul cenusiu dinapoia lor – ferestrele parterului reflecta, cu ura
parca, razele de soare. Porticul de templu grec pare o masca
insolenta pusa dinadins pe casa a carei infatisare sumbra si
cenusie se cere acoperita.” (Eugene O’Neill, Din jale se-ntrupeaza
Electra, traducere Petru Comarnescu si Margartea Sterian)
E o descriere potrivita, cred, a “scenografiilor” asezate la
galeriile Simeza de catre Olga Birman Sabau (n. 1951), una dintre
posibilele sugestii de peisaj dezvoltate de creatiile sale (care,
in termeni tehnici, sunt, simplu, “texturi, colaj, obiect”).
Conferentiar la Catedra de Arte textile (Universitatea de Arte
Bucuresti), domnia sa isi gandeste operele monumental,
tridimensional, le articuleaza cu un compas atic, in raspar cu
vocatia spre minutie, spre “microscopare” si elaborare artizanala a
“textilelor” uzuale. Papier mache, panze ghipsate, structuri de
lemn sau lana deslanata se alatura in constructii ample, in care
abstractiunea se ciocneste de figurativ, propunand un dialog
ingandurat despre nostalgie, despre recuperarea unei recuzite
simbolice defuncte. Iata, bunaoara, “Facliile” sale (foto 2), care
sunt imaginea cadentata, repetitiva, a unor suluri mumificate,
infasate in benzi de panza, care ard cu lumina neagra a
melancoliei; tot asa “Scrisorile” (foto 3) – pergamente botite de
timp, mototolite de uitare, si care, prin despaturire, sunt supuse
unei incercari de lectura moderna a timpurilor in care erau netede
si vorbeau explicit. Razboiul Olgai Birman Sabau nu este unul care
tese ite, ci care doreste sa scoata din urzeala timpului
semnificatii pierdute. Poate nu intamplator, artista a avut curajul
sa-si intituleze, vetust-rebarbativ, una dintre lucrari
“Dor”.
Cumva la capatul celalalt al ocheanului se afla partenera sa
de expozitie, Claudia Viorica Musat (n. 1958, lector universitar la
aceeasi catedra universitara bucuresteana). Piese mici, bri-colaje
intocmite cu rabdare, care scot, din niste rame vitrate, unul
dintre cele mai uluitoare clar-obscururi pe care le poate imagina
ochiul: rosu si aur. Foita si sarma aurie, incolacirile fluide de
metal sunt prinse in velurul de purpura al fundalului, alcatuind
niste bijuterii iridiscente ce nu au nicio legatura cu designul sau
cu moda. Sunt giuvaieruri de contemplat in singuratatea bogata pe
care o provoaca iesirea din timp si din contingent. Amulete care se
pastreaza nu la gat sau la cingatoare, ci in memorie. In cea de-a
doua sala de la Simeza, Claudia Viorica Musat schimba registrul
cromatic (ne aflam intr-un plan al severitatii desenate in alb,
bej, ocru si negru) si materialele de constructie, dar ramane in
aceeasi tehnica a alaturarii crampeielor. Sunt tesaturi de zale
cvasi-identice, de coconi de matase, de efigii a caror aglomerare
propulseaza un mesaj aproape etic: punand laolalta zalele lantului,
impunsaturile de ac, umilitatea lor desavarsita, se poate ajunge la
inaltimea vizuala a unui ansamblu care pare ca nu a fost plamadit
cu uneltele stiute, cele care constituie extensia obisnuita a
bratelor si ochiului uman.