Totul despre harem/ de Stelian Țurlea

Poate îi va surprinde pe mulți cititori menționarea acestei apariții a Editurii Corint Istorie la rubrica Eveniment editorial. În mare măsură e o poveste subiectivă. La sfârșitul anului 1977 am fost într-o vizită de documentare (ziaristică) în Turcia și am văzut prima oară un harem. Am scris despre asta într-un volum de note de călătorie („Cadmos și clipa cea repede”), când îmi puneam o sumedenie de întrebări, cărora nu le găseam răspuns – fie nu se scrisese despre lucrurile  ascunse ale haremului, fie nu găsisem eu ce se scrisese. Citind această minunată carte*) mi-am dat seama că nu eram de departe singurul sau printre puținii care își punea întrebări și faptul că un scriitor – și încă o femeie! – scrie despre tainele haremurilor, deschizându-le lumii, merită nu numai atenție, ci și prezentarea la rubrica amintită.

Alev Lytle Croutier (n. 1945) este o scriitoare americană de origine turcă ale cărei cărți au fost traduse în peste douăzeci și două de limbi. Născută în orașul Izmir, a urmat studii de literatură comparată la Robert College din Istanbul, apoi, de istoria artei la Oberlin College, una dintre cele mai progresiste universități americane. A predat în universități americane precum Dartmouth, Goddard sau San Francisco State și a ținut conferințe despre cultura și civilizația otomană, femeile din Orientul Mijlociu și haremuri. A fost membru cofondator al editurii Mercury House specializate în publicarea cărților de beletristică și memorialistică, unde a lucrat ca director editorial vreme de aproape un deceniu. A lucrat ca scenarist și creator de documentare în Japonia, Turcia și SUA și a primit o bursă Guggenheim pentru scenariul scris de ea pentru filmul Teii Me a Riddk (1980), ecranizare a cărții omonime a lui Tillie Olsen. A contribuit la realizarea unor antologii precum: Roots & Branches, Istanbul, I Should Have Stayed Home, și Food, și, alături de scriitori precum Amos Oz, Tahar Ben Jelloun, Max Gallo, Amin Malouf și Luis Sepulveda, la A Window over the Mediterrancan. A publicat lucrări de non-ficțiune – Harem: The World Behind the Veil (1989) și Taking the Waters: Spirit, Art, Sensuality (1992) –, dar și   romane, precum The Palace ofTears (2000), Seven Houses (2002) (despre care Isabel Allende  spunea că „îmbină istoria și ficțiunea într-un model complex”) și Leyla: The Black Tulip (2003).

Strămoșii ei pe linie femeiască (bunica și sora ei) au trăit în harem, în Macedonia, apoi s-au mutat în Anatolia, când a apărut ameințarea războaielor balcanice. Haremurile au fost desființate și scoase în afara legii abia în 1909, odată cu detronarea sultanului Abdul Hamid. Alev Lytle Croutier a fost obsedată/fascinată de viața dusă de bunica ei în harem, încât a cercetat subiectul și a scris această carte admirabilă.

„Când femeile se adunau laolaltă, surorile mai în vârstă spuneau povești, contrazicându-se când venea vorba de detalii sau evenimente, punându- se, câteodată, arareori, de acord în anumite chestiuni. Participam cu toții la aceste ceremonialuri, la aceste ritualuri dispărute, pe care surorile le aduseseră cu ele, reminiscențe din vremea când trăiseră in haremuri. Așa am învățat cum să facem mixturi pentru îndepărtarea părului nedorit, cum să pregătim o cafea bună, să împărțim săracilor măruntaiele oii sacrificate, să descântăm și «să facem de deochi» ca să ne apărăm. Așa a început contactul meu cu viața din harem care era acceptată ca o parte a existenței obișnuite.

Când aveam optsprezece ani, am părăsit Turcia și am plecat să locuiesc in Statele Unite. În 1978, cincisprezece ani mai târziu, m-am întors la Istanbul să-mi vizitez familia și să-mi amintesc de locurile natale. M-am întors, aducând cu mine un bagaj special: privirea expatriatului și cunoștințele mele de istoria artei, precum și retorica feminismului. Așa că nu e de mirare că am fost fascinată de apartamentele din haremul Palatului Topkapî, care fuseseră de puțină vreme deschise publicului pentru vizitare – Marele Serai , sau Sublima Poartă, așa cum este numit în  Occident. El aparținuse sultanilor din dinastia otomană, care își ținuseră ascunse aici femeile, de prin 1540 și până prin 1900 – patru sute de ani de viață și de cultură. Tot ce a rămas de pe urma  miilor de femei care au trăit în aceste camere, într-o izolare și un lux extraordinare, sunt numai budoarele lor goale, băile lor pline de ecouri și nenumărate taine de nepătruns.

Vizita făcută la haremul din Palatul Topkapî a început să mă obsedeze. Mă urmărea mereu gândul că treptele de azi fuseseră atinse de atâția pași ușori, că pe aleile de astăzi răsunase foșnetul delicat al veșmintelor de demult. Zidurile păreau să șoptească secrete care voiau să se facă auzite. Podelele de marmură ale băilor păreau să mai păstreze încă peste secole ecoul apei care cursese acolo. Evident, locul acesta ascundea cu mult mai multe decât senzualitatea pe care o presupune noțiunea de harem și tot ceea ce auzisem despre el pe când eram copil. Mi se părea că pătrunsesem într-o realitate unică și extraordinară – un cocon feminin aflat în plină evoluție.  Începeau să apară tot felul de întrebări. Ce se întâmplase aici în toți acei ani? Cine fuseseră acele femei? Ce făcuseră ele zi de zi?

Am început să caut cu seriozitate documente despre harem – cărți, scrisori, jurnale de călătorie,  picturi, fotografii – care să mă ajute să refac o imagine cât mai apropiată de realitate a acelei  lumi ascunse sub văl. Ceea ce am găsit nu erau decât niște crâmpeie – descrieri romanțate ale  haremului imperial făcute de călători, scriitori și diplomați occidentali, câteva scrisori și poeme scrise chiar de femeile din harem și scoase ca prin contrabandă afară din palat, precum și studiile plictisitoare ale unor istorici care fuseseră preocupați în primul rând de viața regală și de mașinațiile politice de la palat, nu de nenumăratele femei fără nume care trăiseră în harem.

În același timp, mi-am dat seama că trebuie să-mi cercetez mai amănunțit istoria propriei familii. Când mi-am exprimat dorința de a afla totul despre haremurile despre care nu se scrisese nimic important până atunci, multe dintre rudele mele m-au susținut. Tot ele m-au ajutat să-mi amintesc anumite lucruri. Mi-au arătat cărți și scrisori stranii. Mi-au povestit întâmplări neînsemnate, lucruri care se întâmplaseră cu mult timp în urmă, ca să scriu despre ele.

Izolarea fizică și spirituală a femeilor, precum și poligamia, am descoperit, nu fuseseră specifice Turciei. Haremurile au existat, în decursul istoriei, în toată lumea asiatică, fiind cunoscute sub diferite nume, cum ar fi purdah («perdea, draperie»), în India, sau enderun ori zenana în Persia.  În China, Orașul Interzis din Pekin avea și el femei claustrate și eunuci care să le protejeze și să le supravegheze. Dar cel mai mare și complex harem a fost, fără îndoială, Marele Serai. Ceea ce se întâmpla acolo a ajuns să fie considerat emblematic pentru toate haremurile.

Numai în Serai erau femei cu miile, femei care trăiau și mureau fără ca nimeni altcineva să știe de existența lor. Am sperat ca, punând cap la cap toate crâmpeiele pe care le adunasem de-a lungul vremii, să descopăr acea lume misterioasă, frumoasă și incredibil de represivă, ascunsă timp de multe secole în spatele vălului. Ce ne vor spune oare aceste femei, despre ele și despre noi înșine?”

Volumul cuprinde pagini minunate despre viața de zi cu zi în harem, costume și găteli, baia turcească, mâncare, despre sultane și prințese, femeile din harem și politica și intrigile lor, sarcini și moarte, despre eunuci și destinele lor cumplite, viața haremurilor din oraș și haremurile prezentului. Tulburătoarea cantitate de informație e întregită de o superbă iconografie. Cine vrea să-și facă o imagine profundă despre epoci care încă ne influențează, va trebui să treacă această carte în bibliografia obligatorie.

*) Alev Lytle Croutier  – Harem. Lumea din spatele vălului. Editura Corint. Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu