Totul despre viata?

Cele patru volume pe care le-a publicat pana acum V. Leac (Apocrifele lui Gengis Khan, Editura Mirador, 2001; Sera cu bozii, Editura Mirador, 2003; seymour: sonata pentru cornet de hartie, Editura Hartmann, 2005; Dictionar de vise, Editura Cartea Romaneasca, 2006) deseneaza imaginea unui autor insolit, greu de plasat in peisajul poeziei tinere.

Farseur si afabil, avid de trucurile literaturii, dar sastisit de cliseele ei, atras de absurdul cotidian si aplecat catre experimente de toata mana, V. Leac reprezinta, impreuna cu ceilalti colegi din “grupul de la Arad”, coalizati in jurul “Celebrului animal”, un fel de “extremala” a poeziei milenariste.
Ceea ce surprinde in prima instanta la textele lui V. Leac este contrastul dintre o tehnica extrem de elaborata si precaritatea dezarmanta a materiei poetice. Pe de o parte, un debit verbal indiguit cu sistema, prin numeroase simetrii, analogii, contraste si remake-uri; pe de alta parte, o suita de evenimente marunte, fade, grotesti sau cel mult haioase. Combinatia aminteste intrucatva de perspectiva “deflationista” a lui Adrian Schiop, care impacheteaza Marile Probleme ale Existentei intr-un ambalaj insipid. Numai ca in cazul lui V. Leac lucrurile stau taman pe dos: nu discursul, ci materia insasi poarta amprenta anodinului, pe cand desfasurarea retorica a textului atinge pe alocuri un rafinament de invidiat.
In fond, acest contrast explica atat limitele, cat si reusitele acestei poezii. Lui V. Leac ii ies de minune situatiile “extreme”: fie acelea in care sintaxa se infasoara discret si perfid pana la a nu mai lasa sa transpara decat o scanteie din obiectul poemului; fie, dimpotriva, acelea in care conventia e data pe fata, iar poetul isi elibereaza debitul lingvistic in sarje grosiere. De pilda, in aceasta elegie in care timbrul “cuminte” al confesiunii camufleaza o anxietate ce reverbereaza abia in final (“.se uita la poze/ viata asezata frumos in album/ avea impresia ca nu s-a intamplat nimic// adormeam cu ochelarii de soare pe nas/ unghiile de la picioare erau iesite din bascheti/ sub o umbrela la spartul picnicului/ muzica abia se auzea/ in viitor cineva preluase conducerea// nu se va schimba nimic/ infasurat in palton cu barba si fes/ rasfoieste un album/ numai pozele sunt fericite.”) sau in piesele “grele” din Dictionar de vise: mai galben ca data trecuta si monologul Danielei G. posedata de poezie.
Din pacate, insa, cazurile citate constituie mai degraba exceptia decat regula poeziei lui V. Leac. In mare parte, textele sunt mediocre sau chiar proaste. Si asta nu neaparat din cauza lipsei de semnificatie, ci tocmai din cauza lipsei de semnificatie a acestei lipse de semnificatie. Poetului – mai e oare nevoie s-o spun? – ii displac majusculele gaunoase si retorismul calp, drept care cultiva intr-adins discursul plat, prozaic, uneori vulgar, si imageria anosta. Insa textele lui V. Leac nu reusesc sa convinga ca un asemenea deficit de sens poate deveni prin el insusi relevant. E drept ca primul poem din Dictionarul de vise contine o afirmatie socanta: “am notat totul aici despre viata, dar nu gasesc nimic…”; insa “nimicul” de la inceput nu e indeajuns de bine instrumentat pentru a sustine balastul de “nimicuri” de care mustesc volumele sale.
V. Leac e un autor inteligent si inventiv, din partea caruia ne putem astepta la surprize de anvergura. Deocamdata insa, textele sale raman in siajul unei poezii minore, care il impiedica sa iasa din raftul secund al bibliotecii.