Traducătorii trădați/ de Daniel Nicolescu

E aproape imposibil să fii azi, în România, traducător cu normă întreagă. Mă refer, desigur, la traducătorii de carte – beletristică sau chiar non-fiction -, iar nu la cei care transpun în altă limbă prospecte de șuruburi sau medicamente. Ori la cei care au prins (dar pentru asta trebuie un exercițiu special și îndelungat) un post la “simultanele” din spațiul diplomatic. Ci la aproape anonimii truditori (Elisabeta Lăsconi îi numea cu o formulă care are toate șansele să aibă carieră îndelungată: “cei fără nume pe copertă”) care încearcă să aducă lumea în România și România în lume, pe calea literaturii. Un exercițiu din ce în ce mai anevoios, în care se lasă prinși amatori tot mai puțini.

Unii dintre traducători au fost, la rândul lor, scriitori, cu operă notabilă și prestigiu așezat. E drept, categoria acestora s-a subțiat teribil în vremea din urmă, pentru că, nu-i așa, scriitorii îi citesc arareori pe scriitori, dară-mi-te să-i mai și traducă. Până nu demult, traducerea era (și) o treaptă importantă în ucenicia literară, iar marile viitoare condeie se exersau dacă nu programatic, măcar asiduu în transpunerea textelor altora. Și o făceau, cu har și fără pic de sastiseală, și după ce căpătau un nume strălucitor pe copertă. E, poate, de prisos, să amintesc în acest sens mari cupluri precum Baudelaire/Poe, Proust/ Ruskin, Nerval/ Goethe dar și Blaga/ Goethe, Coșbuc/ Homer etc. etc. Dar asta e istorie. După ce s-a stins Mircea Ivănescu, marea literatură universală are toate șansele (cu mici dar lăudabile excepții), la noi, să rămână definitiv în grija traducătorilor profesioniști. Ceea ce, teoretic vorbind, nu e rău, câtă vreme cunoașterea limbii sursă & limbii țintă e dublată de talent, de osârdie, de devoțiune, de o solidă cultură generală. Atât doar că traducătorii-traducători, cum sugeram în preambulul acestui articol, nu prea au vântul editorial la pupă și deci nici prea multe motive să facă exces de talent sau de probitate profesională.

Într-un articol din săptămânalul L’Express (13-19 iulie 2011), în care era vorba despre mari și susținute colaborări între scriitori de raftul întâi (de la Nabokov la Philip Roth, și de la Eco la Marquez) și traducătorii lor din Franța (cu care cei dintâi aveau nu doar schimburi regulate de misive, ci și întâlniri pe teme de strategie a transpunerii, încheiate îndeobște prin prietenii durabile), autoarea eseului, Marianne Payot, ajungea la următoarea, rezonabilă, concluzie: pentru o bună traducere, e nevoie de nenumărate calități intelectuale; dar nu numai atât: să nu uităm că textul “își pătrunde traducătorul, că ajunge să fie visat noaptea și repetat obsesiv ziua, că devine o muncă osmotică, înrobitoare. Toate acestea în schimbul unei sume medii de 22 de euro pentru o foaie de 1.500 de semne. Acesta este motivul – susține dna Payot – pentru care au proliferat traducerile mediocre.”

Vă vine să credeți că asta e motivul pentru care în Franța există traduceri proaste? 22 de euro pentru 1.500 de semne? Pentru cine cunoaște tainul mediu primit de un traducător din România (adică 2,5 euro pentru 2.000 de semne, adică de zece ori mai puțin), cuantumul franțuzesc pare o pleașcă din Pays de Cocagne. Și, totuși, lucrurile așa stau. Presupunând că un traducător român ar da gata, lucrând la foc continuu, 100 de pagini pe lună, ar însemna că va primi în acest interval 250 de euro. Păi, îți ajung lunar atâția bani de-o osmoză? De-o întrepătrundere sau de-o visare cu ochii deschiși la nu știu ce picior metric sau topică imposibilă?

Și vă mai întrebați de ce patronul traducătorilor, sf. Ieronim, stă, în mai toate reprezentările lui plastice, mâhnit și cu mâna pe-un craniu…