TRADUCERI/ Inamici publici – hrana pentru suflet

Rareori mai apar carti care nu urmaresc o trama, nu ofera, cum s-ar spune, actiune palpitanta, nici memorii, nici confesiuni, ci sunt incadrabile mai degraba in genul – gustat de foarte putini – al literaturii de marturisire, ceva in felul scrierilor de acum vreo doua veacuri. Si mai rar se traduc asemenea carti, pentru ca editorii stiu ca, in lumea agitata, furioasa, nerabdatoare, bezmetica de-a dreptul in care traim, carti de acest fel n-au audienta, cititorii lor pot fi numarati pe degete. Ce pacat! Iar editorii si traducatorii care se incumeta sa se angajeze intr-un asemenea demers anti-profit binemerita din plin. O asemenea carte este cea aparuta recent in Biblioteca Polirom – “Inamici publici”*, de Michel Houellebecq si Bernard-Henri Levy. Primul este un prozator cu mare succes in ultimul deceniu si jumatate, chiar daca acest succes a fost sporit in mare masura pe scandal. S-a nascut in 1958, a scris multe romane, a fost tradus in peste treizeci de tari. Bernard-Henri Lévy, nascut in 1948, in Algeria, intr-o familie de evrei sefarzi, e filosof si jurnalist, unul dintre liderii “Noii filosofii”, miscare initiata in 1976. Si succesul sau, in Franta si in lume, e de necontestat. Caracteristica esentiala a celor doi este ca ambii au fost mereu impotriva curentului. Cei doi au publicat in octombrie anul trecut un volum de scrisori pe care si le trimisesera unul altuia, pe teme variate, vreme de sase luni. Primul tiraj a ajuns la 130.000 de exemplare si a fost considerat revelatia toamnei editoriale. Indata dupa aceea, in aceeasi luna, cei doi au fost invitatii lui Nicolas Demorand la o scurta emisune la France Inter. Ce delectare trebuie sa fi fost (de altfel emisiunea este postata pe internet)! Despre ce este vorba in aceasta carte cum nu e alta? In schimbul de scrisori, cei doi pleaca de la afirmatia lui Houellebecq, acceptata de Levy, potrivit careia “amandoi simbolizam perfect inspaimantatoarea vlaguire a culturii si inteligentei franceze.” “Si unul, si celalalt am cautat cu perseverenta delectarile abjectiei, ale umilirii, ale ridicolului; si am izbutit cu varf si indesat. Atat doar ca aceste delectari nu sunt imediate, nici naturale, iar adevarata noastra dorinta, dorinta noastra primitiva este, ca a lumii intregi, aceea de a fi admirati, iubiti sau si una, si alta.” Cei doi se lasa purtati de idei si discuta despre orice, n-au vreo ingradire ori vreun program. Marturisirile despre ce cred ei despre lume si arta se amesteca cu amintiri si marturisiri despre intamplari din viata proprie (extraordinare, de pilda, portretele facute de Houellebecq tatalui sau si de Levy bunicului – “oameni care traiau din munca lor si care n-au fost niciodata siliti sa stea cu mana intinsa”). De alfel, sintagma “literatura a marturisirii” apare insistent, chiar daca unul dintre ei afirma ca nu-i place. Dar se amesteca si cu digresiuni, reflexii, pareri si provocari despre subiecte extrem de diverse: rolul literaturii, rolul artei, iudaismul azi, conditia intelectualului angajat si foarte multe altele. Cei doi vorbesc (scriu) despre experimentele literaturii de azi, despre televiziune si comportamentul pe care ar trebui sa-l avem fata de ea; despre miza cartilor care trebuie sa coincida cu adevarul personal; rolul evreitatii (“eu, personal, nu cred in evrei – spune Hoellebecq; despre el insusi, Levy spune ca este “un evreu pozitiv”) si textele evreiesti; dorinta de performanta; despre “fraze detestabile” (precum cea a lui Goethe “prefer sa comit o nedreptate decat sa tolerez dezordinea”, preluata in timp din interese politice sau de alt gen si deturnata); gandirea greaca antica si Biblia si “ruah”-ul (suflul lui Dumnezeu, principiul vital); cartile fundamentale; compasiune si nulitate etc, etc. Referirile la piloni ai culturii si literaturii abunda: Baudelaire, Celine, Nietzsche, Malraux, Cocteau, Foucault, Durrenmatt etc… Sunt exprimate pareri despre situatia actuala din Rusia, Irlanda, lumea araba, Tibet, Tara bascilor, Israel, care pot fi acceptate sau nu, dar sunt evident sincere. Nu cumva prea multe subiecte, care ajung sa dilueze substanta? pot fi intrebat. Nicidecum. Pentru ca cei doi nu-si propun sa epuizeze un subiect sau sa elucideze o dilema, ci doar sa aduca in discutie, in contexte diferite, teme asupra carora toti ceilalti ar trebui sa reflecteze. “Cand toate acestea se vor linisti putin, scrie unul dintre ei, cand vom fi morti de-a binelea, un istoric din viitor va putea cu siguranta sa traga invataminte serioase din faptul ca am detinut si unul, si altul aproape in aceeasi perioada, rolul de inamici publici. Nu ma simt in stare sa dezvolt ideea, nu e decat o impresie, destul de stranie: am insa sentimentul ca acela care va izbuti sa priceapa de ce tocmai noi, care suntem atat de diferiti, am devenit principalii cai de bataie din Franta epocii noastre, acela va intelege, in acelasi timp, o gramada de lucruri privind istoria Frantei acestor vremuri.” Inca o remarca: atatea subiecte, vazute din atatea unghiuri pot aparea unora ca alcatuind un volum plicticos – riscul exista si faptul a si fost spus. Cred ca volumul trebuie citit intr-o anume stare si in orice caz nu cu vreo prejudecata. “Ideea potrivita razbate prin spartura, prin ochiul din senin, prin dara de lumina pe care a creat-o lucrul cuvintelor.” Scrie Bernard-Henri Levy. In sfarsit, si un cuvant despre traducere. Textul dens suna extrem de romaneste, nu exista nicio pagina in care sa te poticnesti. Ba dimpotriva, vorbele sunt muzicale, ca in orginal. Va putem convinge cu nenumarate exemple; luam la intamplare pagina 14, unde veti gasi cuvinte extrem de expresive – “carcaiecii personali”, “iz de linsaj”, “had proces”, “balacari” etc – toate expresiile frantuzesti putand fi redate si prin vorbe cu mult mai plate, exacte, desigur, dar indepartate de intentiile autorilor. Traducatorul face un efort si nu se lasa ademenit de limbajul de zi cu zi, stie ca se afla in fata unui text cuceritor, pe care trebuie sa-l faca sa arate aidoma si in limba romana. Reusita deplina! _____

* Michel Hoellebecq, Bernard-Hneri Levy – “Inamici publici”. Editura Polirom. Traducere din limba franceza si note de Daniel Nicolescu.