Trasul de maneca

Exista ceva mai rau decat a merge la teatru: ghinionul de a da peste un spectacol interactiv… Moda asta a-nceput, la noi, o data cu Trilogia lui Andrei Serban – in orice caz, eu de atunci sunt nefericit cu ea. tin minte cum am fost luat de o mana vanjoasa, tras pe coridoarele Nationalului pana la locul cu pricina, aruncat pe jos pe o jalnica perna si pus sa ascult monologul Medeei (o ora)… Pe jos mi-era locul – eram doar o “perna”, un detaliu scenografic.
Ma mai intrebati daca mi-a placut montarea?
Chestia asta cu “spectatorul nostru – actorul nostru”, sincer, ma scoate din sarite. Daca vroiam sa fiu actor, ma faceam actor. Or, nici in cele mai negre vise nu mi-am dorit asa ceva: ca sa fii actor, trebuie sa fii total lipsit de acel simt care da peste deste celorlalte cinci – simtul ridicolului. Cum spectacolele se vor tot mai “interactive”, observ ca si simtul ridicolului devine tot mai rarefiat – nu printre actori, bietii de ei (am stabilit doar ca nu-l au), ci printre spectatori. Ma-ntreb: de ce-or fi vrand, unii, sa fie cobaii unui spectacol? De ce s-or lasa trasi de maneca? Ii atrage “mirajul scenei”? Care scena?! Gradenele au devenit scena; scaunele au devenit scena; pana si lojele au devenit scena…  Probabil ca unii, mai lipsiti de actiune si culoare in viata personala, sunt incantati sa fie maltratati in public – dar pe mine, va rog, nu contati: nu tin sa ma trezesc cu actori/actrite in poala, n-am chef sa le dau “replica”, nu ma simt bine sa se puna reflectorul pe mine. Vreti sa-mi aratati ceva? Pe scena! Nu la mine-n poala, ca nu fac parte din spectacol.
Povestea asta dezvaluie, de fapt, o slabiciune a regizorului – care intalneste, ca toate marile spirite, o perversiune a publicului: e mult mai usor sa “emotionezi” invadand spatiul privat al spectatorului. E ca si cum, intr-o scena, in loc sa mi se sugereze ploaia, mi se arunca o galeata de apa in cap: mersi, stiu cum e apa rece si, mai ales, nu simt o nevoie acuta de pneumonie sau TBC ca s-o “inteleg” pe Marguerite Gautier…
Tentatia e mare sa conchid spunand: asa ceva nu se-ntampla niciodata la cinema – numai ca, iata, mi s-a-ntamplat (ce-i drept, o singura data: une fois n’est pas coutume). Eram la Paris. Intr-o sambata seara, impreuna cu doi prieteni, am decis sa mergem sa vedem cultissimul Rocky Horror Picture Show, pe care nici unul nu-l vazuse inca. Ce nu stiam noi (aveam s-o aflam, tragicomic, la fata locului) este ca proiectia in cauza era “cu program” – adica show in toata regula, “interactiv” carevasazica… Asa ne-am trezit uzi pana la piele, cu orez in par si tipi & gagici in poala. Acuma, nu zic ca n-a fost “o experienta de neuitat” – dar una ajunge!
Iar din film, evident, n-am inteles nimica.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar