Trei femei (I). Anca

Era vara anului 2005 când a luat avionul spre Dublin. Pusese ceva bani deoparte, cât să-i ajungă să mănânce pizza o săptămână și să bea sucuri și-și convinsese mama să-i plătească drumul și să-i mai dea și pentru vreo păduchelniță de hotel până avea să-l întâlnească pe Michael Flatley sau pe vreunul dintre adjuncții lui și să se lămurească.

Era atât de pornită să-l găsească, încât se dăduse peste cap să afle tot ce se putea din presa britanică despre succesul nebun al spectacolului Lord of The Dance și al celui care abia avusese premiera în iulie 2005, Celtic Tiger, despre sistemul de recrutare, despre viața personală a lui Michael, divorțul de poloneza Beata Dziaba după unsprezece ani de trai împreună, căderea lui în beții cumplite de câte două săptămâni, acuzele nefondate de viol, accidentele care mai că i-au pus cruce carierei.

Se gândea că, dacă n-o va primi, poate o convinge pe Naimh O’Brien, cu care Flatley dansa de câțiva ani, să-i deschidă ușile, măcar să se uite la ea o dată, e femeie și nu se poate să n-o înțeleagă, o singură dată! Nu știu cum de-și convinsese mama să-i dea banii ăștia. Mama era atât de sigură c-o să facă norocul praștie, că a insistat să-i pună pe un card o sumă de întoarcere, pe care Anca a jurat să n-o cheltuiască decât pentru zborul retur, iar dacă, prin vreo minune, în care mama nu credea defel, o să se-ntâmple cum își imagina fata, să aibă să-și închirieze pentru o vreme o cameră ca lumea, că doar n-o să locuiască la hoteluri, dacă tot are șansa să ajungă dansatoare într-o trupă de succes. Nu i-a trecut prin cap să-și încrucișeze degetele la spate sau s-o tragă în piept în alt fel, era prea surprinsă și nerăbdătoare s-o șteargă, după ani de așteptare.

Săptămâna dinaintea plecării a fost cea mai fericită din viața ei! Ultima noapte a coborât fără știrea mamei în scuarul din fața blocului, un fel de curte, s-a întins pe pământ, înconjurată de iarba țepoasă și de zgomotul surd al insectelor, a privit cerul plin de stele care clipeau, unde o să meargă ea stelele or să fie altfel orânduite și e bine să le țină minte pe astea. Nu știu ce era în capul ei. Era o beznă ușor lăptoasă, se simțea fascinată, n-a închis un ochi până s-a crăpat de ziuă.

N-a luat cu ea decât o valijoară cu câteva bluze, un pulover, două perechi de blugi și două de pantofi ușori. Și o carte să citească în timpul zborului în care, mai mult decât c-o să se plictisească, se temea c-o să facă infarct de emoții. Mama a ținut s-o însoțească la aeroport. Detesta despărțirile lacrimogene, se gândea c-o să plângă ca proasta pe umărul ei și-o să se facă de râs ca o provincială, dar n-a reușit s-o convingă să rămână acasă. A fost rezonabilă, nu i-a mai repetat sfaturile pe care i le înșirase de zeci de ori în zilele dinainte, nici nu s-a văicărit că rămâne singură, în fond toată viața fusese pe picioarele ei, îi relata știrile aflate în zori despre vizite pe care le făcuse nu știu ce ministru nu știu unde, despre ultimele deconspirări ale comisiei care-i dădea în gât pe foștii turnători ai securității, chestii care pe ea n-o interesau nici cât negru sub unghie, dar o lăsau să vorbească dacă simțea nevoia.

La aeroport o privise de câteva ori atât de intens, că fata simțea că roșește.

– E ceva în neregulă cu mine? a întrebat-o.

– Nu, i-a spus. Doar vreau să știi că sunt mândră.

– Ei, și tu, mamă! Ce-ți veni? N-a știut să-i zică altceva.

– Sunt mândră. Poate o s-ajungi să faci ce-și dorise bunică-ta.

O arunca în ceață. Nu știa ca bunica să fi vrut vreodată să danseze, ba chiar se împotrivise dorințelor ei, îi repeta la nesfârșit că e o meserie de curve, c-o să ajungă în patul unuia sau altuia chiar dac-o să aibă succes și-o să sfârșească rău. Niciun exemplu n-o clintea din convingerile ei, nicio discuție cu profesoara de balet a fetei nu-i schimba ideile. I-a amintit mamei.

– O să-nțelegi mai încolo, a spus, nu-i vremea să-ți povestesc acuma.

Și asta a fost tot. Se anunța că pasagerii pentru zborul de Dublin trebuie să se prezinte la nu știu ce poartă, a strâns-o în brațe, i-a venit să plângă și ca să nu înceapă să bocească a luat-o la fugă. Presupunea că mama s-a dus direct acasă. N-a mai văzut-o de atunci.

Avea optsprezece ani și visa de când se știa să danseze pe scenă. Habar n-avea cât talent avea, nici măcar dacă avea, dar sigur nu dansa rău, era convinsă că n-ar face de râs pe nimeni care ar miza pe ea. A apucat-o nebunia cu dansul când era mică, după ce văzuse la televizor o fetiță nu mai mare decât ea aplaudată minute în șir după ce se învârtise pe post de lebădă, a plâns până ce mama s-a îndurat și a înscris-o la o școală de balet. Cu condiția să nu renunțe vreodată la învățătură. A respectat-o. N-a fost premiantă, dar nici ultima, a terminat liceul cu bine și s-a înscris și la facultate, litere, unde altundeva, dacă numai limbile străine se prinseseră de ea?! Dar nu se omora să ajungă profesoară și n-avea de gând să se prezinte la facultate, o să vadă ce-o să mai fie. De când se știa, cum avea niște clipe libere, alerga la sală să danseze sau începea să se învârtă de una singură prin casă, exersând. Profesoara de dans insistase să se înscrie la conservator, n-a vrut, poate de frică. Mai degrabă fiindcă n-avea de gând să-și petreacă restul vieții lebădă pe poante. Îi plăcea baletul clasic, dar adora dansul modern și nimeni n-o putea convinge să facă altceva, mai degrabă renunța. Sau poate nici nu era atât de pasionată, doar o nebunie care avea să treacă cu vârsta. Cu ani în urmă văzuse un film cu dansurile irlandeze ale echipei lui Michael Flatley, s-a dat peste cap să-și facă rost de cât de multe CD-uri cu dansurile lor, pe care le știa pe dinafară și le-a imitat de i s-au tocit mai multe rânduri de tocuri. Asta voia să facă, acolo voia să ajungă. I s-a spus că-i o prostie, nimeni n-o s-o bage în seamă pe ea, venită din întunecata margine a Europei, de care Flatley nici nu auzise, chiar și dacă are norocul să se uite careva la ea, o să sfârșească în cel mai bun caz o anonimă într-o trupă celebră. Nu credea nimic până nu vedea cu ochii ei. Și, pe urmă, și anonimă într-o trupă celebră e mai bine decât să nu fie nimic! Scrisese demult la o adresă pe care o găsise într-o revistă, n-a primit niciun răspuns, dar credea că n-a ajuns scrisoarea unde trebuia sau adresa era greșită.

Așa că și-a convins mama s-o lase să plece. Probabil o știa încăpățânată de mică, probabil avea alte motive, fapt e că, după multe insistențe, a acceptat.

A găsit ușor adresa din Dublin. Era o puștoaică fâșneață, vorbea englezește ca orice englezoaică, o tot întrebau dacă e din sudul Londrei sau din Brighton, nu-și imagina nimeni că străbătuse continentul până la ei. Nici nu era nevoie să-i îmbrobodească cumva, nu-i interesa altceva. Doar se cam mirau că venise acolo. Aveau sistemul lor de recrutare pe care nu era să i-l explice, ce făcea ea nu intra în vederile lor, dar nici n-o respingeau pe față, poate era ceva de capul ei și aveau de gând s-o testeze. Multe generații de adolescente făcuseră aidoma ei în deceniul trecut și chiar mai de curând, li se părea o întârziată. I-au fixat o audiență, unde a dat din ea tot ce știa. Și pe urmă i-au spus să aștepte.

A umblat câteva zile prin Dublin. Iar într-o seară și-a permis chiar să-și ia un bilet la un concert cu banii pe care îi economisise din mâncarea la care renunțase. Nici nu se încheiase bine concertul și a simțit că telefonul mobil îi vibrează, primise un mesaj. Nu putea fi de la echipa lui Flatley, prea era seara târziu, trebuie să fi fost o greșeală și n-a citit mesajul până n-a ajuns din nou, singură, în stradă. “Vino. Mama accident grav”. Era de la mătușa ei, singura soră a tatălui dispărut de mult. A sunat-o, dar telefonul țârâia în gol. I-a cerut detalii prin sms. N-a răspuns. Era speriată, s-a oprit la prima agenție de voiaj și a folosit cardul de rezervă pe care i-l făcuse mama să-și cumpere bilet de întoarcere. Murise până a ajuns ea în București.

Din volumul în pregătire la Editura Cartea Românească