Trei femei (III). Irina

Avea opt ani când văzuse prima oară casa de la munte.

Așa își amintește: mersese cu autobuzul și peisajul care alerga dincolo de fereastră i se părea fabulos, arbori cu frunze atât de verzi că străluceau, dealuri îmblănite cu păduri se încălecau sub un cer albastru și senin, un râu agoniza întortocheat între maluri foarte îndepărtate și nicăieri vreun om. În autobuzul vechi cu botul lung, al cărui motor pornise numai după ce șoferul mustăcios și adus de spate învârtise de multe ori, înjurând, o manivelă uriașă pe care și-o așezase după aceea lângă picioare, mirosea amețitor a motorină. Bătrâne cu basmale decolorate, cu trupurile complet acoperite de haine cernite sau închise la culoare se înghesuiau una-ntr-alta, strângând în brațe sau între picioare papornițe din nuiele, coșuri mari, găleți în care duseseră la piață brânză și fructe, zăngănind acum goale. Peste toate era o duhoare de transpirație veche, stătută, și de haine îmbâcsite de umezeală. Coborâseră ultimele într-o piațetă pustie, lângă un indicator pe care scria cu litere cândva roșii “Vârfuri – capăt de linie”, nu departe de un cârd de gâște cenușii care smulgeau smocurile rare de iarbă și sâsâiau nemulțumite. S-au așezat pe o băncuță, nu știe de ce, de parcă nu șezuseră destul în autobuz pe banchetele de vinilin jupuit din loc în loc. Când autobuzul a-ntors într-o trâmbă de praf și a plecat spre oraș cu cei trei călători rătăciți la acel capăt de lume, Irina a văzut că toate bătrânele cu papornițe și coșuri dispăruseră ca înghițite de pământ și rămăseseră doar ea și mama. Se lăsase o liniște atât de mare că auzea zborul insectelor peste care curgea fără milă albastrul topit al cerului.

După ce trâmbele de praf s-au așezat, mama a ridicat geamantanul de carton cafeniu, cu colțuri din alamă pătată de vreme și încuietori late, târându-l pe drumul pietruit care urca ușor printre casele rare, mici, cu acoperișuri de șindrilă și printre livezile de pruni și meri. Nu adia niciun firicel de vânt. Simțea că se desface în bucăți de atâta căldură, începuse să gâfâie, dar nu s-a plâns. Niciuna n-a scos o vorbă tot drumul care, de toropeală, i se părea fără sfârșit. S-au oprit în fața unei porți impunătoare din uluci strâmbe, cu acoperiș înalt de șindrilă. Curtea în care au intrat ridicând zăvorul enorm și ruginit era năucită de ierburi înalte stropite cu maci ca focul și păpădii cât pumnul. Unele pălării galbene se transformaseră în globuri de puf cu care s-a jucat o vreme, stând chircită. Casa avea temelia din piatră, trepte late din piatră urcau spre ușa de lemn scorojit, cândva cafeniu, larg deschisă. În prag ședea o femeie despre care i se spusese că i-ar fi bunică ori străbunică, îmbrăcată caraghios în culori întunecate, cu capul acoperit cu o basma veche înnodată la ceafă, cu picioarele butucănoase vârâte în galoși de cauciuc, ținând în mână un linguroi de lemn, de parcă s-ar fi pregătit să alunge un nepoftit. Dar Irina a zărit mai întâi leagănul agățat de creanga groasă a unui măr bătrân, a alergat spre el și multă vreme s-a hâțânat înainte și înapoi, convinsă că a ajuns în rai. Cât s-a legănat, a văzut imensitatea grădinii neîngrijite, crengile copacilor bătrâni doldora de fructe verzi atârnând spre pământ, iarba mare stropită în astă parte cu mult alb și galben, din care s-a ivit netemător, înaintând agale, un câine la fel de bătrân, negru tot, a dat de câteva ori din coadă și s-a așezat cu labele din față întinse spre ea, ca un leu, la câțiva pași distanță, așteptând să se plictisească de leagăn. Abia atunci s-a apropiat s-o amușine.

A văzut târziu încăperile cu pereții spoiți cu var alb, mirosind a levănțică și frunze de tutun, cu ferestre cu perdele din ață groasă, cu perne mari umplute cu fulgi îngrămădite pe paturi înalte, cu mobile din lemn masiv, de culoarea nucului, sobe cu cahle cu vânători albaștri în goană după cerbi, ridicate în colțul încăperilor, și pe pereții dinspre răsărit icoane sub care pâlpâiau anemic candele roșii. Dulapurile până în tavan, într-una din camere, burdușite cu cărți, care se vedeau prin geamurile prăfuite, au speriat-o și n-a făcut decât un pas în încăperea respectivă. Și mai târziu a intrat în beciul de sub scară, întunecos, rece, cu miros de mere și țuică, în podul în care obișnuiau să se ascundă veverițe. Femeia care o ajuta pe mama să încropească ceva de mâncare și despre care i se spusese că i-ar fi bunică ori străbunică mirosea a prăjeli și nu era pentru ea decât o străină cu vocea stridentă. Vorbea atât de repede că i se încălecau cuvintele și abia reușea să înțeleagă ce spune, prima oară când a chemat-o la masă n-a priceput nimic din ce zisese, a trebuit s-o strige de trei ori. Au rămas atunci o săptămână sau mai mult, mama a vrut să se întoarcă la Ploiești și s-o lase toată vara, dar Irina a plâns fierbinte, n-a înduplecat-o decât șoptindu-i că bunica miroase tot timpul a ulei rânced.

A doua oară când a intrat în curte, un an sau doi mai târziu, copacii bătrâni erau la fel de aplecați spre pământ, dar iarba fusese cosită de curând, livada se întindea minunată până departe, spre o vâlcea în care șiroia un firicel netrebnic de apă, câinele negru dispăruse, la fel și bunica ori străbunica cu basma înnodată la ceafă. În casă locuiau acum un bărbat și o femeie în floarea vârstei pe care nu-i mai văzuse, chiar dacă i se spunea că îi erau rude, cum nu-i mai văzuse nici pe băieții lor, verii ei, gemeni cu puțin mai mici decât ea, care scormoneau cât era ziulica de lungă prin scorburi și pe malul vâlcelei, fără s-o bage în seamă, fără să-i spună o vorbă, de parcă n-ar fi observat cum se ține după ei la o distanță respectuoasă și-i urmărește ce fac. O singură dată s-au întors spre ea și i-au spus, într-un glas, să plece, ei n-au nevoie de o fată cu gaură. N-a priceput nimic. Pe urmă nu i-au vorbit toată vara, cât a rămas acolo. Nici măcar la masă, când era o hărmălaie cumplită și toată lumea spunea ce vroia. Asta i s-a părut tare ciudat.

Casa era încăpătoare, cu multe camere răcoroase. A început să umble de una singură, a redescoperit beciul, apoi veverițele din pod, s-a aventurat departe de vâlcea, prin alte curți cu garduri prăvălite demult de zăpezile iernilor, a cules alune încă necoapte din arbuștii crescuți la marginea pădurii, s-a apropiat cu spaimă de schelele sondelor care pompau fără pauză, cu un zumzet ușor, a întâlnit ciobani care i-au spus poveștile locului, a învățat să deosebească arborii între ei și pe toți îi îmbrățișa, convinsă că-i transmit forță.

Cel mai mult îi plăcea să stea în șopronul din capătul livezii, aproape de vâlcea, ascuns de salciile bătrâne care-l acopereau cu frunzișul des, o construcție deschisă pe două laturi, cu o grămadă de butuci ridicată lângă unul dintre cei doi pereți de scânduri groase înnegrite de ploaie, vreo doi butuci jupuiți de coajă și ciopliți pe jumătate într-o formă ciudată și așezați pe o masă rudimentară negeluită, niște unelte aruncate pe jos, de parcă stăpânul plecase în grabă și nimeni nu se mai gândise să facă ordine în urma lui. A întrebat într-o zi la masă ce-i cu butucii aceia și s-a lăsat prima oară o liniște scurtă, întreruptă de glasul bărbatului:

– Sculpturile lui Gheorghe? Lasă-le așa.

N-a înțeles nimic și nici bărbatul n-a spus mai multe.

– Dar noi de ce n-avem voie să umblăm în șopron? a întrebat îndată unul dintre gemeni.

– N-aveți voie, a spus bărbatul de parcă ar fi explicat o enigmă și când au înțeles că nu le mai spune nimic, băieții au reînceput hârjoneala:

– Ți-am spus eu! Ți-am spus eu!

Când au venit s-o ia acasă, abia o mai recunoșteau, neagră de soare, plină de zgârieturi, înălțată, cu sânii înmuguriți, cu o strălucire ciudată în priviri și încăpățânarea ei veche trecută într-o fermitate care i se citea pe chip. Pe drumul de înapoiere le-a spus că nu mai vrea să vină acolo niciodată. Au întrebat-o de ce, dar ea n-a făcut decât să repete ce mai spusese și au fost convinși că n-or să afle mai multe, oricât ar fi insistat.

N-a mai știut ce-i cu casa de la munte sau dintre dealuri treizeci și cinci de ani.

Din volumul in pregatire la Editura Cartea Românească

Fotografie realizată de Cristina Țurlea