Triunghiul Paris-Londra-Berlin

Logica Europei postbelice s-a decis pe seama reconcilierii franco-germane. Tot astfel, “motorul” constructiei europene a fost coprodus si el la Paris si Berlin.

Cele doua conflagratii mondiale au inceput intre Loara si Rin. Germania wilhelmiana a murit la Versailles, iar Franta napoleoniana si-a dat sufletul pe celebra Linie Maginot. Rivalitatea acestor doua mari puteri, de care fostul Imperiu Britanic a profitat pana cand a fost el insusi atacat de “nemti”, explica tot raul si, dupa 1945, tot binele Europei, de la restaurarea democratiei si generarea pietei comune la “clonarea” impacarii lor istorice la scara mai mica (asa cum s-a intamplat, de pilda, in cazul relatiei romano-ungare). In anii ’80, pe fondul comunismului declinant, cancelarul Kohl si presedintele francez Mitterrand pareau sa simbolizeze, personificand, “stalpii” intregului continent. Si totusi, nici unul dintre evenimentele care au determinat prabusirea URSS nu ar fi avut loc asa (si asa de repede) fara Margaret Tatcher, adica fara al treilea factor, flancat strategic si moral de Washington si… de Vaticanul lui Ioan-Paul al II-lea. Actorii care au pus in scena sfarsitul razboiului rece sunt, de aceea, si cei care au, astazi, capacitatea de a desena viitorul UE pe termen mediu si lung.
Iata contextul si dinamica de care se cuvine sa ne amintim daca dorim sa situam corect virajul filobritanic efectuat de curand la initiativa presedintelui francez Nicolas Sarkozy. Desi antanta franco-germana e literalmente “batuta in cuie”, gratie unui vast mecanism de cooperare interguvernamentala cu functionare garantata, liderul de la Elysee, care pregateste acum presedintia franceza a UE, a inteles ca ambitiile europene au nevoie de Londra lui Gordon Brown (ca si de restul celor 23 de state-membre) pentru a trece de pe hartie in realitate. Axa Paris-Berlin devine astfel… triunghiulara. Primele trei capitale de pe continent au inteles ca de mai stransa lor coordonare politica depinde soarta intregii Uniuni Europene si par dispuse sa adopte primele masuri legate de aceasta mutatie spectaculara. Spectrul Asiei nuclearizate, in care China si India proiecteaza o umbra globala tot mai alungita, jocul american de a profita cordial pe seama disensiunilor intraeuropene si presiunea migratorie dinspre Sud (dezastruoasa in contextul declinului demografic al vechilor state-membre) sunt tot atatia factori ce pretind actiuni deopotriva mai ferme si mai bine concertate. O noua filosofie, net ridicata deasupra egoismelor nationale. Cheia de bolta a ceea ce ar putea fi viitorul unei UE cu rol mondial credibil se gaseste totusi la Londra: ratificarea parlamentara a Tratatului de la Lisabona, dar mai ales depasirea liniei rosii legate de cristalizarea unei Politici Europene de Securitate si Aparare sunt practic instrumente pentru profilarea unei Europe puternice. Evident, procesul are nevoie de binecuvantarea SUA, posibila mai ales dupa instalarea viitoarei Administratii de la Casa Alba. Daca privim cu atentie, nu traim de fapt intr-o epoca de iremediabil plictis si mediocritate, ci dimpotriva. Marile schimbari abia urmeaza.