Try again!

4 iulie 1993. Fortul Vancouver, SUA. La cativa kilometri de Portland, orasul trandafirilor, se afla mica localitate, celebra prin aceea ca l-a gazduit cativa ani pe generalul Marshall, de care se leaga planul de reconstructie a Germaniei postbelice.

Pe pajistea unui parc imens, inundat de verdele crud si curat al gazonului, mii de americani s-au adunat de la primele ore ale diminetii sa participe impreuna la sarbatoare. Oameni bogati si saraci, albi si negri, rosii si galbeni, fericiti si nefericiti, stransi laolalta de mandria de a fi americani. Pana la caderea serii, ziua a trecut pe nesimtite, fara fete bisericesti si cadelnite, fara discursuri gaunoase despre realizari inchipuite, fara cantece sau versuri patriotice, totul curgand natural si simplu, americanii asteptand cu nerabdare intonarea imnului si focul de artificii. Cand imnul a rasunat spre inaltul cerului din piepturile yankeilor, am simtit un nod in gat si am constatat ca oamenii aceia, atat de diferiti, nu se mai deosebeau prin nimic. Cantau toti la fel, fericiti si drepti, falnici si puternici, dand impresia unor razboinici pe care nu-i poate invinge nimeni. Forta si siguranta degajate de acea masa aparent amorfa erau si mai evidente la lumina artificiilor care desenau in vazduh forme si culori infinite. Sub lumina incendiara a bucuriei, chipurile prichindeilor abia porniti in viata, aflati in bratele parintilor, isi pierdusera aerul copilaresc, ele revarsand angajare si motivatie – o lectie de patriotism adevarat, emotionant si firesc.
Mi-am amintit atunci citatul unui imigrant italian, agatat pe peretii “Muzeului Imigrantilor” din Ellis Island, care poate constitui o explicatie a succesului american. Imigrantul acela mustacios si cu privire sfredelitoare spusese la putin timp dupa sosirea in America: “Cand am plecat din Italia, auzisem ca in America strazile sunt pline de aur, dar cand am ajuns, am trait trei surprize: prima, strazile nu erau pline de aur; a doua, nici macar nu existau strazi; a treia, chiar eu a trebuit sa le construiesc!”. Ca membru al comunitatii mioritice imi dau seama ca nici noi nu prea avem strazi, dar, din pacate, nu se inghesuie nimeni sa le construiasca. In timp ce ei, americanii, au cucerit tinutul indienilor pentru a trai adevarat si maret, noi, romanii, desi locuim aici de vreo 2.000 de ani, am invatat un singur lucru: sa existam oricum.
Mitul Americii, extrem de accentuat la romani, isi poate gasi explicatia si in intamplarea pe care am trait-o in Washington, protagonisti fiind membrii unei familii obisnuite, aflate la plimbare. Cel mai tanar dintre ei cred ca avea vreo doi ani si descoperise recent aventura mersului in picioare. Sedus de mirajul verticalei, pustiul si-a accelerat pasii si, bineinteles, a cazut pe asfalt. Primele lacrimi si strigatul spaimei. Ma uitam cu extrema curiozitate si asteptam sa-i vad, dupa un cliseu romanesc, pe parinti si bunici aruncandu-se cu infrigurare spre cel mic pentru a-l strivi cu mangaieri si pupaturi sau pentru a lovi trotuarul vinovat de netrebnicia doborarii comorii etc. Nimic din toate acestea nu s-a intamplat. Cei mari si, cu adevarat intelepti, si-au continuat deplasarea, iar cand au ajuns langa puiul de om intins pe ciment, n-au spus decat “Try again !” (Incearca din nou!). Si astfel, in timp ce romanul afla din frageda pruncie ca vinovat pentru destinul sau ostil si incolor este chiar… asfaltul, americanul se ridica si incearca din nou, intr-o competitie pe care o va castiga tocmai pentru ca, in afara castigatorului, restul este literatura.
4 iulie 2006. Bucuresti, Romania. Noaptea Sarbatorii lor este, putin, si a noastra. Pe cer aceleasi focuri de artificii, desi ne despart atatea mile si, mai ales, prejudecati. Privesc in intunericul alungat cu atata voluptate de lumina fosforescenta si-l revad pe americanul din Washington indemnandu-si odrasla cazuta: Try again!
Si noi?