Tu n-ai trăit nimic (II)/ de Gabriel H. Decuble

From: niño_de_niño@yahoo.com

To: indeepshit2008@googlemail.com

Cc&Bc: None

Subject: None

Date: 02.12.2009, 05:34 p.m.

Măi, Emule,

nu mai fi plictisit, nu mai sta așea trist, că viața-i veselă. Hai să-ți bag una să te spargi de râs. Am fost ieri la Madrid cu ai mei, iar taică-meu, cum e el mai sensibilos, îl știi doar, a ținut morțiș să mă care după el la o conferință, la ICR. Venise unul, dacă am reținut bine, Decuble, de la universitate, din București – stai să vezi că e cu tâlc faza…

Și ține ăsta o conferință despre numele proprii. Că totuna era de ziua națională, că fusese ziua sfântului Andrei, protectorul României, pe 30 noiembrie, bla, bla, bla, și că, na, să vedem ce simbolistică are numele sfântului ăsta și chiar și numele țării noastre. Că cică România și romanul, ca gen literar, au etimologie comună și că, în general, nici o asemănare între cuvinte nu este întâmplătoare, ca să vezi… Păi dacă țara noastră e-un roman, atunci e unul scris cu picioarele, mi-am zis eu…

Și o ia omul nostru de la origini, măi. Că cică facultatea adamică de a numi lucrurile – era să pic pe jos de râs, când am auzit-o pe asta cu facultatea adamică, dar m-am abținut, că babacul meu asculta foarte pătruns –, deci facultatea asta ar putea fi interpretată și în sensul biblic, ca un dar lăsat de la Dumnezeu, dar mai poate fi interpretată și existențial, adică ieșind din mit, sau cam așa ceva, și a mai zis de unul Haidegher, un elvețian pare-mi-se, care cu asta se ocupă, cu ieșirea din mit și cu căderea în lume, și de unul Pultman, un neamț care face demitologizarea Bibliei, ce-o mai fi și asta… Ce să-ți zic, omul nostru era căzut rău de tot în lume, numai nu i se vedeau feșele și bandajul, și cheagurile de sânge pe sub ele, pe unde s-o mai fi rănit el în căderea asta…

Sunt rău. De fapt, tipul a fost cât de cât simpatic… Măcar nu purta cravată ca toți sclifosiții ăia de la ambasadă și care mai erau prin sală, că erau unii din „exilul vechi”, știi, adică ăia care zice că „noi suntem  adevăratul exil, voi sunteți emigrația recentă, diaspora economică”, rahat, și-ți vin la sindrofii din astea cu cravate tricolore, de le curg balele pe ele cât așteaptă să se termine manifestarea, să intre cu limba în sarmale… Și printre sarmale îți povestesc de Horea Sima, dacă știi tu cine-a fost Horea Sima și ce mare patriot era etc. etc. Și de Moța și de Marin, în fine, niște nume acolo, mie, într-adevăr, nu-mi spun nimic.

Dar să nu mă depărtez de la subiect. Mai zice domnu’ ăsta profesor că numele ar fi un mod de a nu ne jigni prin fiecare adresare, că, din acest motiv, în loc să-i zici „bă, gură strâmbă”, „bă, țâțoaso”, „bă, fățău expandat”, „bă, nănău cât gardul”, „bă, frunte teșită”, „bă, aluniță păroasă pe obraz de câine” sau „bă, neg înflorit” –  adicătelea legându-te de ceea ce e evident la femeie sau la om, în general, iar la om evident e întotdeauna defectul, imperfecțiunea, le zici „Sergiu” sau „Andra” sau cum o mai fi… Pricepi tu? Că eu am priceput. Nu din prima, dar am priceput.

De fapt, cică nu-i nici măcar vorba de ipocrizie aici, ci de convenții pe care le interpretăm cu toții… stai, stai că fragmentul ăsta nu-l mai rețin exact, dar l-am înregistrat pe mobil, stai să văd cum zicea… așa, zicea: utilitarist, le interpretăm în sens utilitarist, că cică utilitarismul ar fi un soi de natură secundă a omului și chintesența culturii – eu știam doar de chintă roială, de chintesență nu mai auzisem, trebuie să fie o esență a chintelor, cele mai tari cărți care-ți pot intra :), că toți îl dezvoltăm încă din copilărie, utilitarismul ăsta, și decât să ne scoatem ochii fiecare la fiecare, mai bine conviețuim și noi cum putem, respectând astfel de convenții.

Rezumând: ce-am înțeles eu de la omul nostru e cam așa: în loc să-i zici unei gagici „fă, gagico” îi zici „Carmencita” – asta am băgat-o eu de la mine, por un poco de color español, smart padre a băgat alt nume –, iar pe calea asta comunicarea între oameni intră pe un făgaș nu neapărat natural, dar convenabil, cu alte cuvinte: abia așa începem să ne suportăm unii pe alții și că starea de „belum om, Nium, contra om, Nes” descrisă de Hops – tre’ să fie, tot așa, vreun filozof latin – nu poate fi gândită altfel decât ca datând de dinainte de limbaj.

Stai, stai, nu te scărpina prea tare în cap, că mai am. Noroc cu mobilul, că am putut reține aproape tot.

Mai zice dom’ profesor că lucrurile, de fapt, sunt mai trăsnite decât atât, că între natură și cultură ar fi o competiție perpetuă și că chiar și prin numele proprii natura ne trădează. Că poți să spui „Andreea” în sute de feluri, cu nu știu câte intonații, în funcție de ce anume vrei să exprimi prin asta. Și uneori nici măcar nu vrei să exprimi ceea ce exprimi, ci semantismul (hm…) numelui propriu este cel mai adesea dictat de trăiri involuntare, după cum ar fi arătat și nușce alt gânditor celebru, unul Friț Mautnăr, că cică apelativul „Selena” de la momentul M1, când gagica tocmai ți-a vărsat o ceașcă de cafea fierbinte în poală, pentru că așa e ea, căscată ca orice πzdă – îmi scuzi excesele trigonometrice, știi că eu sunt pe profilul real, nu pot să mă esprim altfel –, nu înseamnă același lucru cu „Selena” la momentul M2, când, după o plimbare în parc pe înserat, v-ați întors acasă, ați băut și voi o șampanie, pentru că tocmai aniversați doi ani de când v-o trageți, iar apoi, deja luați amândoi de cap, vă alintați zonele moi unele de altele până devin zone tari, luați ca azimut orizontala și v-o trageți iarăși ceremonios, c-așa vreți voi, să vă simțiți bine… Scuze că am băgat numele de Selena, a fost doar așa, ilustrativ, nu m-am putut abține… Bine, smart padre a zis cu totul altceva, astea le-am băgat eu de la mine, ca să-ți arăt că i-am pătruns raționamentul…

Și tot așa, frate, ca să tragem o concluzie, dacă altceva n-avem de tras, schimbând stări emoționale după stări emoționale, conviețuind în cele mai diverse situații de viață, o suporți, te suportă. După care omul nostru a citat ceva dintr-un filosof mai iberic, mai spaniol de-al nostru, unul Pablo Derida sau cam așa ceva – tu trebuie să știi, că tu le ai pe partea astea, nu degeaba îți zicea Nicu Iordache „bă, filozofule, dă și tu o pasă ca lumea” când jucam fotbal în curtea școlii, iar tu nu erai în stare s-o dai nici pe aia, că prea erai artist 🙂 Da’ uite că nu mai țin minte cu ce era citatul din Derida, a, da, era cu „creditul existențial” pe care ți-l iei de la propriul tău nume, dar nu insist, că nu prea am priceput chestia asta…

Mai bine revin la schema din platoul de filmare, unde îmi jucam și eu rolișorul meu. Deci babacul meu, că-l știi cum îi arde limba și nu se poate abține și ce orgoliu de intelectual are, l-a întrerupt pe dom’ profesor și l-a întrebat: dar cu numele de familie cum e dom’le, că astea parcă n-ar fi chiar așa ca numele de botez și omul zâmbește îngăduitor și zice că oricum ajungea și la subiectul ăsta, că cică unele dintre ele sunt încă de la origine porecle, deci natura umană n-ar fi reușit să se abțină și apoi a dat și niște exemple, însurățelu, Răspopitu, gen.

Și apoi a zis că să luăm exemplul chiar la numele lui, Decuble, că cică ce nume mai e și ăsta, cu asta iar m-a spart, că cică el pare asemantic pentru orice român, dar ar avea… semantică suprasegmentală – ce, mă? suprasegmentală? ha, ha, ha, iar mi-a venit să râd, auzi tu, suprasegmentală, să te piși pe ei de intelectuali și savanți, ăștia și dac-ar vrea să fută ceva ar fi în stare să-i spună gagicii decât baliverne de genul… nu știu… domnișoară, simt că între personalitățile noastre s-a generat un câmp de forță spontan, iar conectorul fluidelor noastre existențiale vibrează universal, nu știu, zic și eu, bag de la mine, ei sigur le-ar zice mai haios…

În fine, pe undeva am înțeles totuși ce vrea să spună aia suprasegmental, adică nu e în nume, frate, ci e deasupra lui, adică abia comparând cu numele de familie ale altora, cum ar veni cu toți „Escu” de la Românica, Iliescu, Popescu, gen, îți dai seama că numele nu e comun, deci el începe abia pe acel plan să spună câte ceva, de exemplu: familie de proveniență străină, incertă etc. – poate chiar evreu, măi, mai știi?

Apoi a mai zis, stai așa, cum a zis, stai să derulez puțin, a zis că e „intransparent semantic”, iar babacul meu iar l-a întrerupt, a zis că adicătelea „opac din punctul de vedere al conținutului”, iar profesorul și-a dres puțin glasul – părea deja cam nerăbdător cu babacul meu, da’ cred că și io aș fi fost deranjat de întreruperi, dacă aș fi fost în locul lui –, a zis că se poate spune și așa, dar că el preferă intransparent, pentru că exprimă mai bine negarea funcției fundamentale a comunicării verbale, în fine, nu știu dacă aici am mai reținut chiar bine, că închisesem deja funcția „voice” de pe telefon și intrasem în Warcraft, că începusem să mă cam plicitisesc.

Cam astea s-au discutat. După care s-a trecut la un pahar de șampanie, la sărmăluțe etc. Partea asta mi-a plăcut și mie, deși, acum sincer, preferam să sărim partea cu conferința și discuțiile, mai ales că bunghisem o blondă țâțoasă în rochie verde, foarte fardată, dar în mod evident de vârsta noastră, pentru că numai gagicile de vârsta noastră fac prostia să-și dea cu ruj negru… Nu insist, știi și tu cam ce reacție poți avea când vezi o gură din aia. Să fie la ele.

Ei bine, abia la sfârșit am reperat-o din nou, când s-a ajuns la capitolul șampanie. Așa că mi-am făcut puțin curaj, i-am dat ocol de vreo trei ori, că se tot întreținea cu un labagiu din ambasadă, unul foarte tânăr, probabil vreo pilă de-a cuiva, cum e plin de pile pe la noi prin ambasade și prin toate posturile de la stat, de prin ministere sau agenții guvernamentale, iar când am zărit-o singură, o clipă, am și intrat în vorbă cu ea. N-o să-ți vină să crezi. Era fiica ambasadorului… Mierda, mierda, mierda! Puta madre!

Și de unde mi-am zis eu inițial că n-am nici o șansă la țâțoasa secolului, că prea e ea plină de fițe ca să se uite la un amărăștean ca mine, a rămas că s-o sun, dacă mai stau sau dacă revin cândva prin Madrid, că poate ajunge și ea prin Alicante, chestii, că chiar urmează să-l însoțească într-o vizită pe prințul Duda, care merge la o întâlnire cu diaspora… Chiar sunt curios ce-o ieși. Acuma nu că sper eu la marea cuplare cu clasa exploatatorilor, dar poate, cine știe, dacă mă țin de capul ei binișor, atunci scap și eu măcar câteva săptămâni de bătăturile din palma dreaptă…

Da’ de ce ți-am zis eu ție toate chestiile cu profesorul ăla? Pentru că mi-am dat seama că omul avea dreptate în felul lui. M-am gândit că poate și eu te-am nedreptățit zicându-ți întruna Emu, Emu, iar tu mă nedreptățești, dacă mă ții tot într-un Jorge. Adicătelea, de ce ne stâlcim noi numele, frate? O fi dovadă de ironie, sau poate de afecțiune? Sau poate și ironia însăși e deja o formă de afecțiune? Ia să-mi zici tu mie!

Pentru conformitate,

George

P.S.: Auzi bă, Emule, interesează-te, te rog, dacă la facultatea adamică din capitala țărișoarei noastre se dă examen de admitere. Por favor. Vreau și eu să studiez ceva serios. Hai, mult mult pa!

Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească