Tu n-ai trăit nimic (IV)/ de Gabriel H. Decuble

www.pasareaemo.wordpress.ro

Motto: „În ziua de azi, iubirea nu mai este posibilă.”

Postare din 08.06.2010, 01:23 a.m.

Prieteni,

azi mi-am dat seama că aparțin cu adevărat marii familii emo. Că eforturile mele de a-mi găsi o identitate nu au fost în van. Că nu degeaba mi se spunea pasărea Emu, printr-o referire la faptul că eram – și sunt – taciturn și al naibii de închis, încă de când eram mic.

Dar așteptarea mea a luat sfârșit, pentru că mi-am dat seama că am fost dintotdeauna emo, iar rătăcirile nu m-au putut îndepărta de propria-mi natură. E ca și cum ai vărsa o tonă de făină albă-albă peste o negresă, tot negresă rămâne…

Mulțumesc tehnologiei informatice, mulțumesc internetului că s-a inventat blogul. Așa mai pot și eu să mă exprim liber și să comunic cu cei care simt la fel ca mine. Iar ca mine, cred, sunt mulți în lumea aceasta, care doar așa își pot rezolva nevoia de comunicare.

Să ne înțelegem, nu e vorba doar de semnalmentele exterioare, de piercinguri, coafură și altele. Pe astea le am deja. Rămâne însă să ne regăsim, prieteni, cei care simțim la fel, și în idei.

Las toate frecvențele deschise…

Comentarii: 3

Oil stain spune: Băi, labagiule, chestiile astea nu se declară în public. Ori ești emo și înțelegi, ori taci dracului din gură!

Pasărea Emo  spune: ?

Luca spune: Tu vrei să ne iei pâinea de la gură? Ești deja cam în vârstă să mai fii emo. Chestiile astea, de la 20+, își pierd farmecul pe care încă îl au la 15+. Oricum, n-am văzut să ai profil și pe MySpace, deci e clar că tot nu ai priceput exact cum stă treaba.

www.pasareaemo.wordpress.ro

Motto: „În ziua de azi, iubirea nu mai este posibilă.”

Postare din 10.06.2010, 01:25 a.m.

Prieteni,

uitându-mă azi la știri, mi-au căzut ochii pe banda aceea de jos, de-i zic ăștia „burtieră” sau „crol”, dar pare-mi-se că vine de la englezescul crawl, adică a se târî… În fine, banda aceea pe care se plimbă întruna cuvinte de la dreapta la stânga, pentru că noi citim de la stânga la dreapta, iar cuvintele par că ne ies în întâmpinare, ca bișnițarul în comerțul stradal, ies și ne trag de mânecă, ne abordează zgomotos, insistent, doar-doar ne vom opri asupra lor… Ori poate ne ies în întâmpinare precum fericirea, o oportunitate de-o clipă, one shot, cum ar spune Eminem, iar dacă nu citești repede aceste cuvinte, atunci adio… și n-am cuvinte – nu le am, că nu le-am prins.

Ei bine, am citit acolo un comunicat al Institutului Național de Statistică, legat de faptul că, în ultima lună, față de acum două luni, populația țării noastre ar fi scăzut cu 7.734 de persoane.

M-am întrebat, într-o doară, dacă printre cele șapte mii și ceva de persoane s-ar afla și câteva sau măcar una singură, da, măcar una singură, cu care să fi putut să comunic într-un fel sau altul. Nu neapărat o persoană pe care s-o fi cunoscut sau care să-mi fi fost apropiată – oricum nu știu să-mi fi murit vreun apropiat sau vreo rudă în ultima lună –, ci doar una cu care m-aș fi putut înțelege la un moment dat.

Măi, frate, ce înseamnă statisticile astea, când încep ele să prindă viață! Altfel, doar ca cifre descărnate de viață ele nu înseamnă nimic. Poate fac obiectul unor analize la rece, între sociologi, politologi și alți ologi ai vremurilor noastre. Dar când te întrebi dacă printre cifrele respective se ascunde și o unitate, una singură, care să fie traductibilă printr-un individ în carne și oase, atunci parcă te trece un fior. Parcă lucrurile nu mai sunt atât de simple sau atât de fade și de abstracte pe cât le percepi atunci când fac obiectul unei banale raportări a lor într-o statistică.

Câte scenarii… scenarii peste scenarii, încălecându-se într-o goană nebună a scenariilor, într-o foame a scenariilor de a se finaliza altfel decât abrupt. Scenarii care se devorează unul pe celălalt. Scenarii care se devorează pe sine, precum șarpele Uroboros. Se devorează din lipsă de consistență, din lipsă de coerență, pentru că știu că doar argumentând circular se pot susține…

Câte povești care nu mai ajung la liman, câte povestiri de viață fără morală, fără acel sfârșit liniștitor: „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”… Ei bine, nu, nu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Ci au murit, poate au murit în mizerie, uitați de rude și de prieteni, și poate au murit chiar subit, pe nepregătite, fără popă și fără lumânare, cum se spune în popor, au murit în cele mai absurde condiții.

Statisticile – ce glumă proastă!

Comentarii: 0

www.pasareaemo.wordpress.ro

Motto: „În ziua de azi, iubirea nu mai este posibilă.”

Postare din 12.06.2010, 11:04 p.m.

Prieteni,

cred că o altă explicație la lipsa aceasta acută de iubire pe care o simt (o simțim cu toții? să fiu eu singurul nefericit de pe lume?) ar fi că omul, prin cultură, s-a înstrăinat atât de iremediabil de propria natură, încât nu mai vede în simpla reproducere biologică o soluție.

Eu însumi mă văd acum confruntat cu următorul paradox: trebuie să comunic într-un cod cultural, cu instrumentele acestui cod, despre înstrăinarea produsă chiar de codul cultural. Cu instrumentele stricăciunii am a spune ceva despre însăși stricăciunea aceasta numită limbă, cultură etc…

Ne sperie atât de tare moartea deja pentru că are un nume, dar ne sperie și mai mult, pentru că am adiționat la acest nume tot felul de discursuri, despre moartea violentă, despre moartea subită, despre moartea ca descompunere lentă sau ca descreștere deja înscrisă în genele noastre, discursul medical, discursul fiziologic, cel filosofic, discursurile a mii și mii de scriitori care au dorit să-și încerce pana pe acest subiect atât de sensibil și, mai ales, discursul tuturor religiilor despre singura temă care contează cu adevărat: moartea, moartea, moartea, pentru că e totuna, e doar reversul afirmației perpetue care izbucnește secundă de secundă din pieptul a șapte miliarde și ceva de indivizi: viața, viața, viața, viața, viața, viața…

Comentarii: 2

Ivan cel Groaznic spune: copy-paste, copy-paste, copy-paste… Bă, m-am săturat de voi ăștia, de 20 de ani, care o ardeți cultural de când vi s-a suit internetul la cap… Chiar credeți că e nevoie să vă exhibați toate pseudogândemele voastre? înțeleg că sunteți sensibili și că aveți și voi trăiri emoționale. La vârsta ta, dacă ai într-adevăr vârsta pe care o declari la semnalmente, atunci n-ai trăit încă nimic. Mai așteaptă să se coacă, băiete. Tu crezi că inventezi tu roata în anul de grație douămii nu știu cât? Crezi că ce spui tu acolo n-a mai fost spus deja de mii de ori? 

S.A. Profitul spune: Aprob pozitiv ce zice Ivan. Trăieșțe și tu ceva sau măcar pune mâna și citește. O primă îndrumare: Hugo von Hofmannsthal, „Scrisoarea Lordului Chandos”, găsești acolo tot ce-ai scris tu acum pe blog, numai că formulat mult mai bine. Auguri și n-am cuvinte.

www.pasareaemo.wordpress.ro

Motto: „În ziua de azi, iubirea nu mai este posibilă.”

Postare din 18.06.2010, 03:23 a.m.

Prieteni,

azi am văzut iar o știre din aceea… „cu diplomă și coroniță”. De fiecare dată când evenimentul cotidian lâncezește, televiziunile ne servesc povestea asta: cică un grup de olimpici tocmai s-a întors de la Olimpiada de… să zicem geografie, dar poate fi și matematică sau fizică sau informatică sau orice – am avut din fiecare la un moment dat, fiecare olimpiadă fiind ținută într-o țară exotică, de data asta în Coreea de Sud, unde au cules frișca: nu știu câte medalii de aur, lotul românesc fiind cel mai bun din lume.

Nu știu alții ce cred, dar eu nu am auzit tâmpenie mai mare decât asta: dacă ar fi o minciună, tot ar mai putea fi acceptată, în fond, vorbim de veșnicul complex de inferioritate la români, care se laudă că „o ducem noi rău, la limita subzistenței, ne pleacă nouă forța de muncă, dar măcar avem vârfuri în știință, tineri care vor schimba România la față, viitorul nostru de aur” – bla, bla, bla. Dar abia în cazul în care aceste comunicate ar reprezenta adevărul gol-goluț, ar trebui să ne îngrijoreze foarte tare.

Cum poți să te lauzi cu ceea ce numesc ei „olimpici”, când se știe că tot ce fac elevii aceia este să redea slugarnic niște informații învățate de la niște adulți încremeniți în propriul proiect biografic? Adică tocmai de la cei care îi evaluează? Ce performanță e în asta? Ce vor să ne arate cu asta? Că avem nebănuite resurse de a produce papagali pe bandă rulantă? Mașini de reprodus cunoștințe, care au apoi nu știu câte beneficii de la viață? Că, dacă vrei să ajungi cineva, atunci trebuie să îngâni cu docilitate tot ceea ce spun „cei mari”? Că trebuie să te conformezi și să-ți frângi coloana? Păi asta o spune sistemul prin nenumărate alte mijloace. De ce le trebuie și varianta glamour?

Ca să nu mai spun că un tânăr care e high are șanse înmiite să emită ceva genial, față de unul care doar repetă papagalicește ce spun ăia marii.

Personal, mă declar dacă nu scârbit, atunci (âncă) deconcertat. Am încercat și eu la niște olimpiade, până acum trei ani, și am observat că, nefiind favoritul profei cutare sau al profului cutare, nefiind nici fiul lui cutare sau al lui cutare, n-am avut niciodată o șansă reală. De ce ne îmbătăm cu apă rece? Să-mi spuneți voi dacă mă înșel cumva. Poate ce spun eu aici este purul resentiment. Nu mai știu nici eu.

Comentarii: 4

Nichita spune: Nu știu de ce dai atâta importanță acestei chestii, dragă Emo. E drept ce spui, însă cine mai pune preț pe aceste forme fără fond? Aici stă miza existenței noastre oare? Eu am 19 ani, aproape 20, iar viața nu înseamnă nimic pentru mine. Nu am trăit nimic special și nici nu cred că voi apuca vreodată să trăiesc ceva special. Și nu cred că e doar sentimentul meu, sentimentul unei firi pesimiste. Oriunde mă uit, la cei mai bogați ca mine sau la cei mai săraci ca mine, văd același gust amar, aceeași sastisire de viață. Totul pare a fi lipsit de substanță și nimic, nici un efort omenesc nu reușește să mai îndrepte lucrurile, să ne scape, în fine, de sentimentul lipsei de sens a existenței. Nu îmi mai doresc decât ca, atunci când voi avea un copil, să-i ofer o viață nepretențioasă, fără lux și fără idealuri vane, intangibile, dar lipsită de griji majore și, mai ales, îmi doresc să nu apuc să-l bat vreodată, cum au făcut părinții mei cu mine, să nu afle vreodată ce este violența. Nu știu dacă orice altceva merită, pentru că orice altceva mi-ar angaja vanitatea și mi-e scârbă de propria mea vanitate, după cum mi-e milă de vanitatea altora. Vânare de vânt…

Adriean de la Tanacu spune: Băi, Oligo, ce-aveți cu tinerii noștri merituoși? Cu olimpicii noștri, cu supradotații noștri? Nu-ți dai seama că ei vor salva într-o bună zi țărișoara asta blestemată de istorie? Pune mâna pe carte și vei avea și tu succesuri în viață!

Pițurcă spune: Ultima dată când s-a formulat necesitatea imperioasă de schimbare la față a României cel care i-a dat glas a fost pe-atunci tânărul simpatizant legionar Emil Cioran. Părerea mea: mai bine băltim cum o tot facem „de două mii de ani”, decât să forțăm idealurile, fie și cu olimpici. Măcar noroiul e călduț, noroiul e protector și la o adică, dacă intră în fierbere, poate fi și creator.

Mika Paris spune: Pe undeva înțeleg aversiunea ta față de aceste manifestări care reflectă orice valori și capacități umane, numai creativitatea nu. Totuși, cred că ești cam dur cu olimpicii noștri. În fond, concursurile astea sunt validate de însuși faptul că participă loturi din zeci de țări. Ce ar fi fake în asta? Dragă Emo, sursa frustrărilor tale este în altă parte, dacă îmi dai voie să o spun așa de brutal, vrând de fapt doar să te ajut. Ești însingurat și din acest motiv devii uneori morocănos. Poate asupra acestui aspect ar trebui să lucrezi.

Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească