Turcia

Chestiunea integrarii Turciei in UE capata, pe zi ce trece, o semnificatie cruciala. Problema e departe de a fi simpla. Fireste ca istoria are partea ei de vina. Nimeni nu uita ca – vreme de secole – Turcia a reprezentat “dusmanul ereditar” al Europei. Ea s-a format ca mare putere abia dupa infrangerea decadentului Imperiu Bizantin.

Prin cucerirea Constantinopolului, la 1453, frontiera lumii crestine s-a deplasat cu circa 1.500 de kilometri spre vest. Imperiul Otoman a incercat apoi sa-si continue expansiunea, reusind – se stie – sa ajunga la portile Vienei. Cand, la inceputul secolului XX, “omul bolnav” si-a dat obstescul sfarsit, din mormantul lui a inviat – gratie reformelor operate de genialul Kemal Ataturk – o republica fondata pe o Constitutie laica: de atunci si pana astazi, poporul turc s-a instalat in paradoxul care vrea ca armata sa o apere nu doar de agresiuni externe, ci si de pericolul intern al teocratiei.

Turcia kemalista a castigat, in anumite limite, pariul cu modernitatea. Institutiile au evoluat si au produs elite de tip occidental, iar tara s-a dezvoltat economic si a facut o politica regionala abila, care i-a permis integrarea (militara) in blocul atlantic, fara ca apartenenta la NATO sa-i deterioreze, ireversibil, relatiile cu Rusia si islamul arab. Pe durata razboiului rece, SUA au sponsorizat constant guvernul de la Ankara, atat la nivel politico-militar, cat si prin numeroase “bonusuri” financiar-economice.

De la inceputul anilor 60, Turcia vrea sa “intre” in Europa. Crede in destinul ei de tara “occidentala”. Spune ca pozitia sa geopolitica este decisiva pentru securitatea continentului nostru si ca si-ar putea proiecta stabilitatea interna (garantata prin prosperitatea populatiei) inspre Golf si Asia Centrala. Afirma ca, desi islamica, societatea ei are capacitatea de a respecta regula jocului democratic. Trebuie sa admitem ca propunerea este foarte tentanta. Separata de turbulentul Orient arab printr-un asemenea “tampon”, UE ar putea spera intr-o pace durabila (mai ales ca europenii nu sunt expusi nici unui risc de securitate dinspre tarmul atlantic). Si atunci, de ce este Turcia fixata in rolul de etern candidat la UE?

Prima obiectie – deja traditionala – sustine ca Turcia nu satisface pe deplin criteriile politice de aderare. Nu are, altfel spus, un stat de drept compatibil cu standardele democratice aplicate in statele membre. Armata indeplineste, asa cum aminteam, o functie politica excesiva, care pune la indoiala controlul ei de catre autoritatile civile. Pe de alta parte, rapoartele ONG-urilor umanitare citeaza frecventele “cazuri” de incalcare a drepturilor individuale (torturilor) si colective (minoritatea kurda). Cu toate ca executivul Erdogan a intensificat ritmul reformelor institutionale – si s-a lansat intr-o agila ofensiva diplomatica prin capitalele europene -, UE continua sa se “teama” de integrarea Turciei in familia statelor-membre. De ce?

Primul argument al scepticilor – recrutati prioritar dintre eurodeputatii de dreapta – sustine incapacitatea UE de a “digera” un megastat islamic, dupa deja complicata absorbtie a celor zece noi state membre, carora li se vor adauga, pe termen scurt, Romania & Bulgaria. Al doilea “argument” divulga mai curand o temere: aceea ca intrarea turcilor in club ar dezechilibra echilibrul comunitar (prin numarul europarlamentarilor, fluxurile migratorii si rata demografica a turcilor, care vor atinge, peste doua decenii, suta de milioane). Adeptii acestui discurs stiu ca opinia publica – totuna cu electoratul din tarile lor – include sentimente xenofobe, intretinute pe fondul amalgamului islam/terorism. Exista apoi cercuri politico-academice unde – chiar daca exprimarea ei este diplomatic amortizata – circula totusi opinia ca “turcitatea” (mix de cultura prepondent asiatica si de islam cu potential imprevizibil de radicalizare) nu poate fi asimilata in trama intima a civilizatiei europene. In mediile citate se poarta “sinistroza”, adica spaima difuza ca socul civilizational dintre lumea euro-americana si islam (de toate culorile confesionale sau etnice) nu va putea fi evitat.

Ramane sa vedem daca proximul Consiliu European va emite lumina verde pentru inceperea negocierilor Turcia-UE, sau daca va recunoaste – indaratul unui limbaj incurajator si neangajant – adevarul ca europenii nu au gasit inca raspunsul asteptat de Ankara.