Turnanta europeana

In linii mari, toata lumea cunoaste istoria UE, de la Uniunea Otelului si a Carbunelui pana la respingerea franco-olandeza a Tratatului Constitutional. Este o istorie agitata, marcata de fluctuatii uneori dramatice si (spre disperarea “cetateanului european”) tot mai incurcata birocratic. Laturile pozitive tin de pastrarea pacii intre natiunile continentului, de convergenta economica – gratie careia marii bogati ii ajuta pe micii saraci -, fara a uita extinderea, care a reusit sa depaseasca ruptura Est-Vest, provocata in vremea Razboiului Rece.
Exista insa si un subsol tenebros. UE nu are un proiect politic aprobat de cetateni. Un asemenea proiect (federalist) a fost pus pe circuitul validarii electorale si a esuat. Dar problema cea mai mare nu tine de umoarea eurosceptica. UE are forta economico-financiara cat sa le dea si altora (si chiar o face, prin asistenta pentru dezvoltarea vecinatatilor sale pauper-explozive), insa nu vadeste capacitatea de a-si proiecta forta dincolo de propriul perimetru geografic. Un gigant al productiei nu este si un jucator geopolitic major. Prinsa intre Rusia si SUA, Europa seamana cu o companie globala care nu stie ce paznici sa-si angajeze pentru a-si proteja sediul central. Raspunsul la intrebarea de ce s-a constituit acest mare paradox este simplu: pentru ca era statu-lui-natiune a fost ingropata de vie. Secta suprarealista a eurocratilor si-a atins obiectivele economico-financiare, pierzand totusi pariul cu popoarele europene care, dupa ultimele semnale, nu sunt psihologic pregatite pentru a se arunca, euforic, in Malaxorul Multiculturalist. Ultimele exercitii de federalism vizionar au demonstrat ca popoarele europene au identitati insolubile in acidul “comunitar”. Una e ca oamenii sa aprecieze “partile bune” ale proiectului – si cei mai multi o fac, la dreapta sau la stanga – si cu totul altceva sa li se ceara dizolvarea intr-un ansamblu al carui singur liant este mentinerea prosperitatii si loaialitatea prin delegatie. Popoarele europene au inceput sa priveasca validarea factuala a ideologiei multiculturaliste ca pe o invitatie la lupta comuna impotriva propriului trecut. Nu e deloc surprinzator faptul ca majoritatea lor respinge aceasta inginerie imaginara, preferand replierea defensiva in aria, mult mai sigura, a valorilor nationale. E ceea ce s-a petrecut in statele cu identitate solida – incepand cu Franta, Marea Britanie si Olanda si continuand, printre noii membri, cu Polonia, Ungaria sau Slovacia, toate acestea neinsemnand ca restul popoarelor europene, care au ratificat Tratatul Constitutional, ar poseda identitati slabe. Ratificarea s-a facut in parlamente, ceea ce nu inseamna ca semnificatia ei a fost interiorizata de electoratele aferente.
Din 2007, Romania va resimti, legitim, primii fiori eurosceptici. Ei pot fi exacerbati fie de partidele extremiste, fie de noi strategii sindicaliste. Evident, pomparea fondurilor europene va multumi acele categorii sociale dornice sa beneficieze de modernizarea infrastructurilor. Pe de alta parte, invazia jurasica a multinationalelor (cu tot lantul ei de falimente in zona IMM) va genera o baza electorala eurosceptica, pe care avem datoria de a o pastra in regim democratic. Daca reactia negativa la impactul integrarii va intra pe mana fortelor populiste, atunci nici avantajele integrarii nu vor putea fi valorizate cum se cuvine. Iata o tema de actiune la care partidele din mainstream-ul democratic ar trebui deja sa reflecteze.