Tzig’n Jazz – o șansă culturală/ de Virgil Oprina

Atunci când părțile acceptă existența unui punct
de întâlnire undeva la mijloc, se pot mișca din loc chiar și munți
de prejudecăți culturale. De ce anume muzicienii țigani de origine
română au făcut asta la Paris și nu la București este o întrebare
al cărei răspuns merită căutat.

Acum trei ani – după ideea și la inițiativa lui Alin Predoi,
un pianist român de origine romă -, a avut loc la Paris, la Teatrul
Trianon, prima ediție a unui festival care prin forța mesajului său
artistic s-a impus imediat atenției publicului. La Paris, locul în
care viața nu este deloc roz, aceasta a fost o performanță absolut
remarcabilă, oferta artistică din zona muzicală de sorginte world
music fiind una dintre cele mai bogate din Europa.
Și, totuși, ideea de a alătura și de a mixa stilul
improvizatoric lăutăresc cu cel jazzistic, chiar dacă nu este nouă,
s-a dovedit a fi una de succes, datorită îmbinării originale cu
stilul particular al muzicienilor țigani din România. Anul acesta
(chiar dacă doar forțat de împrejurări, pentru că Teatrul Trianon
este în renovare), Tzig’n Jazz și-a găsit, de fapt, locul. Este
vorba despre sediul Ambasadei României la Paris, Palatul Béhague.
Întâlnirea dintre personalitatea flamboaiantă a palatului, starea
de mulți ani deplorabilă a sălii de concert – altminteri un spațiu
artistic de un potențial imens, situat nu departe de Turnul Eiffel
– și spiritul muzical eminamente aproximativ al festivalului
reprezintă o șansă culturală care nu trebuie ratată în
viitor.
Edițiile viitoare ar trebui să se petreacă în acest spațiu,
fie complet renovat – momentan un vis pus în stare de conservare,
cu o etichetă ce poartă întrebarea: cine dă banii: românii și/sau
francezii? -, fie măcar cosmetizat cu o idee scenografică și de
iluminare care să aducă din condei, cu cheltuieli mai mici, dar
inteligente și competente, lipsurile care și-au pus din păcate
amprenta pe ediția din acest an.
Muzicienii țigani, spre deosebire de o parte dintre
conaționalii lor, s-au adaptat foarte bine convenției sociale
conform căreia pentru a primi trebuie mai întâi să dai. Și nu
oricum. Ci cu toată convingerea și credința, de-a lungul întregii
vieți. Moștenind abilități native și o zestre culturală care s-a
îmbogățit imens prin ceea ce cu mândrie ne aparține și le aparține
lor deopotrivă – anume folclorul românesc -, muzicienii de
performanță de etnie țigănească uimesc prin modul unic în care
reușesc să “ardă” pe scenă oriunde în lume.
Pe ei, ca și pe noi, îi poate supăra doar munca pe bani puțini
sau necazurile celor dragi, nicicum faptul că sunt numiți țigani în
loc de romi. Personal, m-am simțit mândru ca român pentru numele
acestui festival, al cărui apostrof îl resimt doar ca pe un regret
încă nemărturisit și pe care îl subsumez unui dor pentru ceva ce nu
există… dar pentru care merită să oftezi.
Și la această a treia ediție, alături de marii muzicieni cu
dor de “idealul România”, au venit mari muzicieni ai jazz-ului
contemporan, precum acordeonistul Richard Galliano, violonistul
Didier Lockwood, basistul Decebal Bădilă sau chitariștii Tchavolo
Schmidt sau Angelo Debarre. Aceștia au fost găzduiți din punct de
vedere artistic de țambaliștii Giani Lincan și Marius Mihalache,
pianistul Petrică Andrei, violonistul Costel Nițescu sau
acordeonistul Emy Drăgoi, o generație de muzicieni tineri care va
rămâne cu siguranță în istoria genului lăutăresc, precum și în
aceea a Tzigan Jazz-ului.
S-au cântat, desigur, standarde de jazz, precum și jazz
manouche, dar cu adevărat interesant este faptul că stilul Tzigan
Jazz este în plin proces de naștere. Este vorba despre căutări care
se sprijină pe punctul de pornire – stilul lăutăresc din România –
și pe cel de destinație, care este idiomul de jazz în estetica sa
nord-americană. Ele ar merita continuate, dar cum cel mai mare amor
– chiar și artistic, indiferent de gen – trece prin stomac, crearea
oricărui nou prilej de a experimenta acest valoros filon de fuziune
culturală nu poate fi decât binevenit. Un astfel de festival are
loc deja la Paris. Un altul (sau măcar ca secțiune distinctă în
cadrul altor festivaluri de jazz autohtone) ar merita să existe și
în România.
Oricum, atmosfera celei de a treia ediții a Tzig’n Jazz-ului
nu conținea nici o urmă de politică. Ci doar bucuria unor regăsiri
artistice.

VIRGIL OPRINA (n. 1964) lucrează ca operator imagine de
televiziune din 1990 și este jurnalist free-lancer de televiziune
și corespondent Thompson Reuters din 1996. Absolvent al
Universității Naționale de Muzică are de asemenea și un master în
muzicologie, fiind în prezent doctorand la aceeași facultate. Scrie
critică muzicală din 1995 adunând sute de articole publicate în
reviste sau secțiuni culturale ale cotidianelor din România, pe
site-uri culturale, îmbinând activitatea publicistică și de
realizator de documentare, reportaje și corespondențe de
televiziune, cu aceea de interpret de muzică contemporană sau
blues.