Ubu si nevasta lui, vazuti de Doru Covrig

Doru Covrig traieste de mai mult de 20 de ani in Franta, unde a urmat si dezvoltat surprinzator de consecvent concepte si moduri sculpturale elaborate inca in tara.

A revenit imediat dupa 1990 la Bucuresti, expunand cu grupul 9+1 la Sala Dalles, grup al carui nucleu initial avusese, in 1981, o expozitie memorabila organizata cu colaborarea lui Andrei Plesu. Este cooptat in selectia romaneasca a Bienalei de la Venetia din 1995, impreuna cu alti cativa artisti romani din diaspora ca Paul Neagu, Roman Cotosman, Stefan Bertalan. Nu vreau sa trec prea repede peste acest moment. Cu exceptia lui Cotosman, toti artistii prezenti atunci au fost sculptori marcand pozitia de exceptie pe care ajunsese sa o aiba sculptura tanara inca din anii ’80 si care nu se poate explica fara a aminti proliferarea taberelor de sculptura incepand cu anii ’70. S-a putut deplange abundenta lucrarilor mediocre, dar s-a putut constata si sporul extraordinar de inventivitate si explozia de problematici vizuale pe care aceasta forma de creatie in colectiv a generat-o. A fost un moment de emulatie, un fel de scoala libera, intr-adevar formativa pentru multi care au trecut prin ea.
La Venetia, Covrig a fost prezent cu cateva dintre temele sale recurente – maini si dictatori. Mainile, apropiate una de alta, modelate sensibil si nervos de Rodin la inceputul secolului trecut, sugerau rugaciunea si ogiva medievala. Rodin si-a intitulat aceasta sculptura Catedrala. Corpul se desfacea in bucati pentru a vorbi un limbaj metaforic. Mainile lui Covrig, turnate in poliester, compuse din fragmente de lemn, probabil deseuri recuperate sau fotografiate, sunt dominatoare atunci cand volumul lor sporeste monstruos, agresive cand din buricele degetelor tasnesc cuie – sunt Mainile dictatorului, protectoare cand palma pare sa se deschida primitor.
Dictatorii sunt forme vag umanoide, cu aer amenintator, dar si ridicole, sunt un fel de rege Ubu multiplicabil. Nu lipseste nici Nevasta dictatorului, mere Ubu, din repertoriul tematic al sculpturii lui. Construiti ca un puzzle din bucatele de lemn sau carton, dictatorii lui Covrig sunt alcatuiri mecanice, fara viata, de consistenta pana la urma fragila, care nu rezista la un vant puternic. Tehnica lui Covrig este in acest caz perfect solidara cu sensul. A ciopli pentru a descoperi sufletul materiei cum facea Brancusi (sau cum pretindea ca face) ar fi insemnat pentru Covrig sa mearga in raspar cu ceea ce dorea sa comunice.